Puloverul care a despărțit familia: Povestea unei bunici între datorie și neînțelegere
— Maria, iar ai adus ceva de la second hand? Glasul Anei, nora nepotului meu, răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de cozonac. Mâinile îmi tremură ușor pe pachetul împachetat cu grijă, un pulover roz pal, ales cu gândul la ziua ei de naștere. Îl țin strâns la piept, ca pe o ancoră într-o mare agitată.
— Nu e de la second hand, Ana, am cumpărat materialul și l-am tricotat eu… am vrut să fie ceva personal, spun încet, cu vocea aproape stinsă.
Ea oftează și-și dă ochii peste cap. Nepotul meu, Vlad, mă privește jenat, dar nu zice nimic. În colțul camerei, strănepoata mea, Ilinca, se joacă cu păpușa ei și nu pare să observe tensiunea. Mă simt mică, invizibilă, ca o umbră pe perete.
De când am rămas văduvă, viața mea s-a schimbat. Pensia abia îmi ajunge pentru medicamente și facturi. Îmi calculez fiecare leu, iar când vine vorba de cadouri, încerc să fiu creativă. Nu-mi permit parfumuri scumpe sau genți de firmă. Dar am două mâini și o inimă care încă bate pentru ai mei.
Ziua Anei era importantă pentru mine. Am stat nopți întregi să tricotez puloverul acela, alegând modelul cu grijă. M-am gândit că va aprecia efortul, că va simți dragostea pusă în fiecare ochi de lână. Dar reacția ei m-a lovit ca un pumn în stomac.
— Mamă Maria, nu vreau să fiu rea, dar… nu mai suntem în anii ’80. Acum lumea poartă altceva. Și oricum… rozul ăsta nu mă avantajează deloc.
Simt cum obrajii mi se înroșesc. Vlad încearcă să detensioneze atmosfera:
— Hai, Ana, e frumos! Și mamaia s-a străduit…
Dar Ana îl întrerupe:
— Vlad, tu nu înțelegi! Toate colegele mele primesc cadouri adevărate: parfumuri bune, bijuterii… Eu ce să fac cu un pulover tricotat?
Mă ridic încet de pe scaun și mă uit la mâinile mele bătrâne. M-au slujit o viață întreagă: au crescut copii, au muncit la CAP, au făcut mâncare pentru toată familia. Acum par inutile.
— Îmi pare rău dacă nu ți-a plăcut… nu am vrut să te supăr.
Ana oftează din nou și iese din bucătărie. Vlad rămâne cu mine și mă privește cu milă.
— Mamaie… nu te supăra pe Ana. Știi cum e lumea azi…
— Vlad, eu nu mai știu nimic. Poate că nu mai am ce căuta aici…
Liniștea cade greu peste noi. Îmi aduc aminte de vremurile când familia era totul. Când ne strângeam toți la masă și ne bucuram de orice lucru mărunt. Acum totul pare o competiție: cine are mai mult, cine dă cadoul cel mai scump.
În seara aceea am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum, am trecut pe lângă vitrina unui magazin de haine. Manechinele purtau pulovere colorate, dar niciunul nu avea căldura celui făcut de mine. M-am întrebat dacă lumea mai are nevoie de oameni ca mine sau doar de lucruri frumoase la vedere.
Ajunsă acasă, m-am așezat pe pat și am plâns în tăcere. Nu pentru pulover sau pentru bani — ci pentru că nu mai știu cum să fiu parte din viața celor dragi. Pentru că dragostea mea pare să nu mai valoreze nimic.
A doua zi dimineață am găsit un mesaj de la Vlad:
„Mamaie, îmi pare rău pentru ieri. Știu că ai vrut să faci un gest frumos. Te iubim.”
Am zâmbit amar. Poate că mă iubește, dar între noi s-a ridicat un zid pe care nu știu cum să-l dărâm.
Seara m-a sunat sora mea, Elena:
— Maria, ce-ai pățit? Te aud tristă…
I-am povestit totul printre lacrimi.
— Soro, lumea s-a schimbat… Dar tu să nu te schimbi! Sufletul tău bun e tot ce contează.
Dar oare chiar contează? Oare dragostea simplă mai are loc într-o lume obsedată de aparențe?
M-am uitat la mâinile mele bătătorite și m-am întrebat: dacă nu pot oferi ce-și doresc ceilalți, mai are rost să încerc? Sau poate ar trebui să renunț și să mă retrag în liniștea mea?
Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Până atunci vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Mai contează gesturile simple sau doar valoarea lor în bani?