Răzbunarea mea tăcută: Povestea unei nurori în război cu soacra

— Nu știu cum poți să trăiești așa, Ilinca! Ai văzut ce mizerie e în bucătăria ta? La noi în sat, nici porcii nu mănâncă din vase atât de murdare!

Cuvintele Marianei, soacra mea, mi-au răsunat în urechi ca un ecou otrăvit. Stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile în șolduri, privindu-mă de parcă eram o insectă pe care abia aștepta s-o strivească. M-am uitat la ea, cu fălcile încleștate, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era a treia oară săptămâna asta când îmi făcea observații despre curățenie, despre cum gătesc, despre cum mă îmbrac sau chiar despre felul în care îi vorbesc lui Vlad, soțul meu.

— Dacă nu-ți convine, poți să nu mai vii, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut printre zgomotele de afară.

Mariana nu era genul care să audă ce nu-i convenea. S-a apropiat de chiuvetă și a început să frece un castron cu atâta furie încât aproape că l-a spart. M-am simțit mică, neputincioasă, ca o fetiță certată pe nedrept. Vlad era la serviciu, iar băiețelul nostru, Rareș, se juca în camera lui. Nimeni nu vedea ce se întâmpla între mine și ea. Nimeni nu știa cât de greu îmi era să respir în propria casă.

Când Vlad venea acasă și încercam să-i spun cum mă simt, ridica din umeri:

— Las-o, Ilinca, așa e ea. Nu te mai consuma.

Dar eu mă consumam. Fiecare remarcă a Marianei era ca o picătură care-mi eroda stima de sine. Începusem să mă îndoiesc de orice făceam: dacă găteam ceva nou, sigur era prea sărat sau prea fad; dacă făceam curat, sigur rămânea praf pe undeva; dacă mă îmbrăcam mai frumos, eram „prea cochetă pentru o mamă”.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit și Rareș sforăia liniștit, am stat pe întuneric și am plâns. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa: o luptă surdă cu o femeie care nu mă va accepta niciodată. Atunci mi-a venit ideea. Nu voiam să mă răzbun ca în filmele americane, cu scandaluri și țipete. Voiam s-o fac să simtă ce simt eu: neputință, rușine, nesiguranță.

A doua zi am început planul meu tăcut. Am invitat-o pe Mariana la noi la masă duminica următoare. Am gătit exact după rețetele ei — ciorbă de perișoare și friptură de porc cu cartofi la cuptor — dar am făcut totul cu strictețe: am curățat fiecare colțișor al bucătăriei până a strălucit. Am pus masa cu fața de masă primită de la ea la nuntă și am aranjat tacâmurile perfect.

Când a intrat pe ușă, Mariana a privit în jur suspicioasă.

— Ce-i cu atâta ordine? Ai musafiri?

— Da, tu ești musafirul nostru special azi! i-am răspuns zâmbind larg.

S-a așezat la masă și a început să inspecteze totul cu ochii ei critici. Am văzut cum i se strângeau buzele când a gustat ciorba.

— E bună… dar parcă îi lipsește ceva.

Am zâmbit din nou:

— Poate dragostea unei mame adevărate?

A tăcut preț de câteva secunde. Vlad s-a uitat la mine mirat. Rareș a râs fără să știe ce se întâmplă.

După masă, când Mariana s-a ridicat să plece, am făcut ceva ce nu mai făcusem niciodată: am lăsat vasele nespălate pe masă și am ieșit afară cu Rareș la joacă. Am lăsat-o singură în bucătărie, printre farfurii murdare și resturi de mâncare.

Când m-am întors după o oră, Mariana stătea pe scaun, privind în gol. Nu spălase nimic. M-a privit lung:

— Nu te-ai schimbat deloc… tot leneșă ai rămas.

Atunci am izbucnit:

— Nu sunt leneșă! Sunt obosită! Sunt mamă, sunt soție și încerc să fiu pe placul tuturor! Dar tu… tu nu vezi decât ce vrei tu să vezi!

Mariana s-a ridicat brusc și a plecat fără să spună nimic. Vlad m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus totul: despre cum mă simt mereu judecată, despre cât de greu îmi este să trăiesc sub același acoperiș cu umbra ei.

În zilele următoare, Mariana nu a mai venit la noi. Vlad a început să observe cât de liniștită e casa fără criticile ei. Rareș era mai vesel. Eu eram mai relaxată.

După două săptămâni, Mariana m-a sunat:

— Ilinca… poate am exagerat uneori. Dar și tu ai putea să fii mai deschisă cu mine.

Am simțit un nod în gât.

— Poate că da… dar trebuie să ne respectăm una pe cealaltă dacă vrem să fim familie.

Nu știu dacă relația noastră se va vindeca vreodată complet. Dar știu că nu mai pot fi acea femeie care accepta orice doar ca să fie pe placul altora.

M-am întrebat adesea: câte femei ca mine trăiesc în umbra unei soacre care nu le vede niciodată adevărata valoare? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate că povestea mea va da curaj altora să-și găsească vocea.