Sângele nu-i apă, dar nici nu ține loc de suflet: Povestea unei trădări între surori

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Irina! Ți-ai bătut joc de tot ce a însemnat mama pentru noi!

Vocea mi se frânge în mijlocul bucătăriei reci, unde abia mai răsună ecoul pașilor mamei. Irina stă în fața mea, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Pe masă, actele de succesiune zac ca niște arme încărcate. E februarie, iar afară ninge mocnit peste orașul nostru de provincie, dar între noi e un ger pe care nici soba veche nu-l poate topi.

— Nu te mai victimiza, Maria! Știi bine că mama a vrut să fie totul împărțit egal. Doar că tu ai impresia că ți se cuvine mai mult, doar pentru că ai stat cu ea în ultimii ani!

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred cât de străină mi-a devenit. Irina, sora mea mai mică, cea pe care am ținut-o de mână când a făcut primii pași, cea pe care am apărat-o de copiii răi din cartier. Acum, după moartea mamei, suntem două străine care se luptă pentru o casă bătrânească și câteva hectare de pământ.

Totul a început după înmormântare. Casa s-a umplut de rude, vecini și prieteni care ne-au bătut pe umăr și ne-au spus să fim tari. Dar după ce s-au stins lumânările și s-au dus colacii, am rămas doar noi două și tăcerea apăsătoare. Irina a venit din București cu un avocat după ea și cu o listă de pretenții. Eu am rămas cu amintirile și cu facturile neplătite.

— Maria, nu vreau scandal. Dar trebuie să fim corecte. Eu am renunțat la multe ca să plec la facultate, să mă realizez. Tu ai ales să rămâi aici. Fiecare cu drumul ei.

— Da, dar eu am avut grijă de mama când era bolnavă! Am stat nopți întregi lângă patul ei, am dus-o la spitale, am plătit medicamentele din salariul meu de educatoare! Tu ai venit doar la Crăciun și la Paște!

Irina oftează și-și dă ochii peste cap. Simt cum mă sufoc de furie și neputință. Nu e vorba doar despre bani sau pământ. E despre toate lucrurile nespuse dintre noi: gelozii din copilărie, certuri mocnite, promisiuni încălcate.

Într-o zi, primesc acasă o citație. Irina mă dă în judecată pentru partaj. Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Tata a murit demult, iar mama nu mai e să ne împace. Mă simt singură pe lume.

Vecina noastră, tanti Lenuța, mă găsește plângând.

— Of, mamă dragă… Sângele apă nu se face, dar uite că uneori se face…

Îmi povestește cum s-a certat cu fratele ei pentru o bucată de vie și nu și-au mai vorbit niciodată. O ascult cu jumătate de ureche; povestea ei seamănă prea mult cu a mea.

Procesul durează luni întregi. Avocați, martori, acte peste acte. Irina vine la fiecare termen îmbrăcată elegant, cu zâmbetul rece pe buze. Eu mă simt tot mai mică și mai obosită.

Într-o zi, după ședință, o opresc pe holul tribunalului.

— Irina… chiar vrei să ajungem aici? Să ne urâm pentru niște ziduri?

Ea mă privește ca pe o necunoscută.

— Nu e vorba despre ură. E despre dreptate. Și despre viitorul meu.

Mă întorc acasă și privesc pereții plini de poze vechi: eu și Irina la mare, eu și Irina la colindat prin sat, eu și Irina lângă bradul de Crăciun. Mă întreb unde s-a rupt totul.

În ziua sentinței plouă mărunt. Judecătorul decide: casa se vinde și banii se împart egal. Simt cum mi se rupe inima când semnez actele la notar. Casa copilăriei mele va ajunge la niște străini.

Ultima dată când intru în camera mamei, mă așez pe patul ei și plâng ca un copil. Îmi amintesc cum îmi spunea mereu: „Sunteți surori, orice-ar fi… Să nu vă certați niciodată!”

Dar sângele nu-i întotdeauna destul ca să țină o familie unită.

După ce pleacă Irina cu partea ei de bani, rămân singură într-un apartament mic din oraș. Viața merge înainte: serviciu, cumpărături, facturi. Dar ceva s-a rupt definitiv în mine.

Uneori o visez pe mama și mă trezesc plângând. Alteori văd pe stradă două surori râzând și simt un gol în stomac.

Oare cât valorează o familie? Oare merită să pierzi tot pentru niște bani sau case? Sau poate că unele răni din copilărie nu se vindecă niciodată?

Poate că povestea mea nu e unică. Poate că mulți dintre voi ați trecut prin ceva asemănător. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sângele chiar nu se face apă?