Șase luni departe: Când acasă nu mai e acasă

— Radu, nu mai avem bani!
Vocea Ioanei răsuna ca un ecou gol în bucătăria mică, unde abia ce-mi lăsasem bagajul jos. Mirosea a cafea veche și a dezamăgire. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama dacă glumește. Dar ochii ei erau roșii, iar mâinile îi tremurau pe cana de ceai.

— Cum adică nu mai avem bani? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul. Am muncit șase luni în Germania, Ioana! Am dormit pe saltea gonflabilă, am mâncat conserve și am numărat fiecare euro. Unde sunt banii?

A tăcut. S-a uitat pe fereastră, evitând să mă privească. În colțul camerei, fetița noastră, Maria, desena pe o foaie ruptă dintr-un caiet vechi. Am simțit cum mă sufoc între pereții aceia care nu mai păreau ai mei.

— Am avut nevoie… S-au adunat facturi, am vrut să-i iau Mariei haine noi pentru școală… Și… m-am pierdut. Am crezut că o să trimiți mai mult luna viitoare.

Mi-am mușcat buza de jos. Știam că viața în România nu e ușoară, dar nu mă așteptam să găsesc acasă o gaură neagră în loc de siguranță. În Germania, la fabrica de piese auto din Augsburg, fiecare zi era o luptă cu dorul și oboseala. Colegii mei — Vasile din Bacău, Costel din Vaslui — povesteau mereu cum acasă soțiile lor țin totul sub control. Eu credeam că și la mine e la fel.

— Ioana, nu pot să cred… Am strâns fiecare bănuț pentru avansul la apartament. Acum ce facem?

A izbucnit în plâns. Maria s-a oprit din desenat și s-a uitat la noi cu ochi mari.

— Nu mai țipați! Nu vreau să vă certați!

M-am prăbușit pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Am simțit că tot sacrificiul meu a fost în zadar. Șase luni departe de copilul meu, departe de tot ce iubesc, pentru ce?

Noaptea aceea n-am dormit. Ioana a stat pe partea ei de pat, cu spatele la mine. M-am uitat la tavan și am încercat să-mi adun gândurile. Oare unde am greșit? Oare trebuia să rămân acasă și să accept salariul mizerabil de la service-ul auto din cartier? Sau poate trebuia să am mai multă încredere în Ioana?

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, Radule? Te-ai întors și parcă nu mai ești tu…

— Mamă, nu mai avem bani. Ioana i-a cheltuit pe toți.

A oftat adânc.

— Femeile rămase singure se sperie uneori. Poate s-a simțit copleșită. Dar trebuie să vorbiți, nu să vă certați.

Am dat din cap, dar în sufletul meu era furtună. Cum să vorbesc când simt că mi s-a furat viitorul?

În zilele următoare am încercat să mă apropii de Ioana. Dar între noi era un zid invizibil.

— Radu, știu că te-am dezamăgit… Dar tu știi cum e să fii singură cu un copil? Să te uiți la vecini cum își cumpără lucruri noi și tu să nu poți oferi nimic?

— Știi cum e să muncești 12 ore pe zi într-o hală rece? Să numeri zilele până te întorci acasă și să visezi că totul va fi bine?

S-a uitat la mine cu ochii plini de lacrimi.

— Poate niciunul dintre noi nu știe cu adevărat prin ce trece celălalt…

Am tăcut amândoi. Maria a venit și s-a lipit de mine.

— Tati, rămâi acasă?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că poate va trebui să plec iar? Că visul nostru de familie se destramă?

Într-o seară, fratele meu, Mihai, a venit pe la noi.

— Radu, nu poți duce totul singur. Poate ar trebui să-ți cauți ceva aici, chiar dacă e mai puțin plătit. Sau… poate Ioana ar putea lucra și ea.

Ioana a tresărit.

— N-am mai lucrat de când s-a născut Maria… Cine mă mai angajează acum?

— Toți avem nevoie să ne adaptăm, a zis Mihai. Altfel ne pierdem ca familie.

Am stat mult pe gânduri după discuția asta. Poate că Mihai avea dreptate. Poate că nu doar eu trebuie să car povara asta.

Într-o duminică dimineață am ieșit cu Ioana la plimbare prin parc.

— Ce facem acum? am întrebat-o încet.

— Nu știu… Dar vreau să încercăm din nou. Să fim o echipă.

Am strâns-o de mână. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Dar rana e încă acolo. Încrederea nu se repară peste noapte. Și mă întreb: oare câte familii ca a noastră se destramă din cauza banilor și a distanței? Oare sacrificiul merită dacă acasă nu te mai așteaptă nimeni cu adevărat?