Seara care mi-a schimbat viața: O mamă, o fiică și adevărul ascuns

— Mamă, să nu uiți să iei pastilele! — vocea Ioanei răsuna din bucătărie, printre clinchetele de vase și mirosul de supă de pui care-mi amintea de copilăria ei. Stăteam pe canapeaua din sufrageria noului ei apartament, privind la fotografiile de pe perete: Ioana cu soțul ei, Vlad, și cei doi copii, Mara și Darius. Îmi simțeam inima plină de o mândrie amestecată cu o tristețe greu de definit.

— Nu uit, draga mea, nu uit… — am răspuns încet, dar gândurile îmi zburau departe. Mă simțeam ca un musafir în viața propriei fiice. De când s-a mutat la casa ei, întâlnirile noastre erau tot mai rare și mai scurte. Acum, când m-a invitat pentru tot weekendul, am simțit o bucurie timidă, dar și o teamă: oare mă mai are nevoie de mine?

Seara a venit repede. Copiii s-au retras în camerele lor, iar Ioana și Vlad au rămas în bucătărie. M-am retras și eu în camera de oaspeți, dar pereții subțiri nu puteau ascunde vocile ridicate. Am încercat să nu ascult, dar cuvintele lor se strecurau ca niște ace în liniștea nopții.

— Nu mai pot, Ioana! Nu vezi că mama ta ne sufocă? — vocea lui Vlad era tăioasă.

— Vlad, e mama mea! A făcut atâtea pentru mine… Cum poți să vorbești așa? — Ioana plângea. O știam după tonul acela tremurat pe care îl avea doar când era cu adevărat rănită.

— Da, dar nu mai suntem copii! Avem nevoie de spațiul nostru. Și tu știi prea bine că nu e totul roz între voi două… De ce nu poți să-i spui adevărul?

— Ce adevăr? — vocea Ioanei era aproape o șoaptă.

— Că te-ai simțit mereu datoare față de ea. Că ai renunțat la atâtea pentru că ți-a cerut mereu să fii perfectă. Că ai ales facultatea aia doar ca să o mulțumești pe ea!

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile îmi tremurau pe cearșaful apretat. Era adevărat? Toată viața am crezut că am făcut totul pentru binele ei. Am muncit două joburi ca să-i plătesc meditațiile, am renunțat la visele mele ca să aibă ea tot ce-i trebuie. Dar niciodată nu m-am gândit că poate i-am cerut prea mult.

— Nu e așa… — vocea Ioanei era stinsă.

— Ba da! Știi bine că e așa. Și acum tot tu suferi. Te simți vinovată dacă nu o vezi destul, dacă nu-i răspunzi la telefon imediat… Ioana, trebuie să-ți trăiești viața ta!

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. Am vrut să intru peste ei și să le spun că nu e adevărat, că tot ce am făcut a fost din iubire. Dar m-am oprit. Poate Vlad avea dreptate. Poate am pus prea multă presiune pe umerii ei fragili.

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat cu ochii în tavan, rememorând fiecare ceartă, fiecare reproș nerostit, fiecare moment în care am simțit că Ioana se îndepărtează de mine fără să știu de ce. Mi-am amintit cum plângea când a picat primul examen la facultate și cum i-am spus că trebuie să fie mai puternică, să nu mă facă de râs. Atunci am crezut că o motivez. Acum îmi dau seama cât de mult a durut-o.

Dimineața m-a găsit obosită și împovărată. Ioana mi-a zâmbit forțat la micul dejun.

— Mamă, ai dormit bine?

— Da… — am mințit.

Am vrut să-i spun ce auzisem, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am plecat acasă mai devreme decât plănuisem, sub pretextul că mă simt obosită.

În trenul spre orașul meu mic și prăfuit, am privit pe geam la câmpurile galbene și la cerul cenușiu. M-am întrebat unde am greșit. Dacă dragostea unei mame poate răni fără să vrea. Dacă sacrificiul meu a fost cu adevărat pentru ea sau pentru mine însămi.

Ajunsă acasă, am găsit un mesaj de la Ioana: „Mamă, te iubesc. Știu că nu sunt perfectă și nici tu n-ai fost mereu perfectă. Dar vreau să încercăm să fim sincere una cu alta.”

Am plâns mult în ziua aceea. Pentru toate vorbele nespuse, pentru toate așteptările nerealiste, pentru toate momentele în care am uitat că fiica mea are dreptul la propria viață.

Acum mă întreb: oare câte mame își dau seama prea târziu că dragostea lor poate sufoca? Oare putem repara ce s-a stricat sau rămânem prizonieri ai trecutului?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că vreau să încerc să fiu altfel pentru Ioana. Să o ascult mai mult și să cer mai puțin.

„Oare cât de mult rău putem face din prea mult bine? Și cum găsim curajul să ne cerem iertare celor pe care îi iubim cel mai mult?”