Singurătatea unei mame: Am dat totul copiilor mei, dar bătrânețea m-a găsit singură

— Nu-mi vine să cred, Sorina, ai uitat iar să mă suni de ziua mea? Am șoptit în gol, privind telefonul care nu mai vibra de mult cu mesaje calde. Era a treia oară în ultimii cinci ani când fiica mea uita de ziua mea. M-am ridicat încet din fotoliul vechi, același pe care-l cumpărasem cu Ilie, soțul meu, când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din Pitești. Atunci eram tineri, plini de speranță și planuri. Acum, pereții aceia mă strâng ca niște brațe reci.

Ilie s-a stins acum șapte ani. A fost o iarnă grea, cu zăpadă până la genunchi și facturi neplătite. Îmi amintesc cum stăteam amândoi la masa din bucătărie, făcând calcule: „Să punem deoparte pentru copii, să nu le lipsească nimic.” Și așa am făcut. Am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice vis personal. Totul pentru Sorina și Vlad.

Sorina era mereu prima la școală. Îi coseam uniforma ruptă și îi făceam pachețel cu ce aveam prin casă. Vlad era mai rebel, dar avea un suflet bun. Îl luam cu mine la piață și îi povesteam despre cum e să fii om cinstit. „Mamă, când o să fiu mare, o să te duc la mare în fiecare vară!” îmi spunea el râzând.

Anii au trecut repede. Sorina a intrat la facultate în București. Am plâns de bucurie și de dor când a plecat. Vlad a ales să muncească după liceu, să ne ajute cu banii. Eram mândră de ei. Când Ilie s-a îmbolnăvit, copiii au venit acasă, dar doar pentru câteva zile. „Mamă, serviciul nu mă lasă,” îmi spunea Sorina la telefon. Vlad era mereu grăbit: „Vin când pot, dar am rate de plătit.”

După ce Ilie s-a dus, casa a devenit prea mare pentru mine. Zilele treceau greu. Mă uitam pe geam la copiii vecinilor care veneau să-și vadă părinții. La mine veneau doar scrisori de la bancă și reclame inutile. Într-o zi, am sunat-o pe Sorina:

— Mamă, te rog, vino să stai cu mine măcar un weekend.
— Nu pot acum, am mult de lucru. Poate luna viitoare.

Vlad nu răspundea niciodată la telefon. Trimitea doar mesaje scurte: „Sunt bine. Tu?”

Am început să merg la biserică doar ca să mai văd oameni. Doamna Maria, vecina de la trei, mă întreba mereu:
— Copiii tăi ce mai fac? Vin pe la tine?
— Sunt ocupați… răspundeam eu cu un zâmbet fals.

Într-o seară de toamnă, am primit un telefon neașteptat de la Sorina:
— Mamă, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot să-ți trimit bani luna asta.
— Nu ți-am cerut niciodată bani! Am nevoie doar să te văd.
— Mamă, am și eu problemele mele…

Am închis telefonul tremurând. M-am simțit ca o povară pentru propriii mei copii. Am plâns până târziu în noapte.

Într-o duminică dimineață, Vlad a apărut pe neașteptate la ușă. Era obosit și abătut.
— Mamă… am nevoie de bani să-mi repar mașina.
— Vlad, eu abia mă descurc cu pensia…
— Lasă, nu-i nimic… a zis el și a plecat fără să mă privească în ochi.

M-am întrebat atunci: unde am greșit? Am dat totul pentru ei. Le-am oferit dragoste, sprijin, tot ce am avut mai bun. De ce sunt acum singură? De ce nu simt că mai fac parte din viața lor?

Zilele mele au devenit o succesiune de tăceri apăsătoare și amintiri dureroase. Mă uitam la pozele vechi: Sorina cu coroniță la serbare, Vlad ținându-mă de mână în parc… Unde s-au dus acei copii care mă iubeau necondiționat?

Am încercat să le scriu scrisori lungi, pline de dor și sfaturi. Nu mi-au răspuns niciodată. La Crăciun am pregătit cozonac și sarmale ca pe vremuri. Am pus masa pentru patru persoane, sperând că poate vor veni. Au sunat doar să spună „Crăciun fericit”, fiecare pe fugă.

Vecinii mă priveau cu milă. Doamna Maria mi-a adus într-o zi o prăjitură:
— Nu ești singura, dragă mea. Și fata mea e plecată în Italia și nu mai vine acasă…

Am realizat că nu sunt singura mamă uitată de copii. În blocul nostru sunt multe femei ca mine: am dat totul copiilor noștri și acum trăim din amintiri și speranțe deșarte.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Sorina:
„Mamă, știu că nu ți-am fost aproape cât ai avut nevoie de mine. Îmi pare rău… Viața e grea aici și uneori uit ce contează cu adevărat.”

Am plâns citind acele rânduri. Poate că nu e totul pierdut. Poate că într-o zi copiii mei vor înțelege cât doare singurătatea unei mame.

Mă întreb adesea: oare sacrificiul meu a fost în zadar? Oare copiii mei vor realiza vreodată cât valorează o îmbrățișare sau o vorbă bună? Voi ce credeți? E vina părinților sau a copiilor că ajungem singuri la bătrânețe?