Sub același acoperiș cu umbrele trecutului

— Nu pot să cred că iar nu ai plătit lumina, Vlad! Ți-am spus de trei ori să mergi la poștă!
Vocea Ioanei, soția mea, răsuna în bucătăria mică, unde abia încăpeam toți trei: eu, ea și Maria, fetița noastră de patru ani, care se juca cu o păpușă stricată pe covorul tocit. Mă uitam la ea, simțind cum mă apasă rușinea și neputința. Nu era vina mea că firma la care lucram ca electrician dăduse faliment și că de două luni trăiam din ajutorul de șomaj și din ce mai vindeam pe OLX. Dar nu puteam să-i spun asta. Nu încă o dată.

Atunci s-a auzit soneria. Un sunet scurt, dar insistent, ca o bătaie de inimă speriată. Ioana s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Cine să fie la ora asta? Am deschis ușa și l-am văzut pe Ion, tatăl Ioanei, cu două valize vechi și o privire pierdută. Era ud leoarcă și tremura.

— Vlad… pot să intru? Nu mai am unde să mă duc.

Așa a început totul. Ion fusese dat afară din apartamentul lui din Ploiești după ce nu mai plătise chiria. Nu ne anunțase nimic. Ioana a izbucnit în plâns când l-a văzut așa, dar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că nu avem loc nici pentru noi, darămite pentru încă un adult cu problemele lui.

Primele zile au fost un haos. Maria era încântată de „bunicu’”, dar Ion era mereu morocănos, se plimba prin casă noaptea și vorbea singur. Într-o dimineață l-am găsit în bucătărie, uitându-se fix la perete.

— Ce faci aici?

— Mă gândesc… la ce-am pierdut.

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit vinovat că mă deranja prezența lui, dar nu puteam să ignor faptul că spațiul nostru mic devenise sufocant. Ioana încerca să fie înțelegătoare, dar tensiunea creștea cu fiecare zi.

Banii se terminau rapid. Ion nu avea pensie întreagă, doar o indemnizație mică de handicap. Eu nu găseam nimic de lucru — peste tot mi se spunea că „vă sunăm noi”. Ioana lucra la supermarket, schimburi duble, și venea acasă epuizată. Într-o seară, după ce Maria adormise, am început să ne certăm în șoaptă.

— Nu mai pot, Vlad! Tata nu mă ajută cu nimic, doar stă și oftează! Tu nu găsești nimic de muncă! Ce facem?

— Ce vrei să fac? Să-l dau afară? E tatăl tău!

— Dar e și familia ta! Nu vezi că ne sufocăm?

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balconul minuscul. Ploua mărunt. M-am gândit la tata, care murise când aveam 12 ani, și la mama care m-a crescut singură. Știam ce înseamnă să fii al nimănui.

În zilele următoare, Ion a început să bea. La început ascuns, apoi tot mai vizibil. Golea sticle mici de vodcă pe care le ascundea sub patul Mariei. Am găsit una când făceam curat și am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Tata! Ce faci? Vrei să te vadă Maria așa?

S-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Lasă-mă în pace! N-ai tu grijile mele!

Am vrut să-l lovesc, dar m-am abținut. În acea noapte, Ioana a dormit cu Maria, iar eu am stat pe canapea, privind tavanul. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem acceptându-l în casă.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ioana plângând în baie.

— Vlad… cred că tata are nevoie de ajutor adevărat. Nu doar un acoperiș.

Am dat din cap. Dar unde să mergem? La psiholog nu aveam bani. La preot? Poate…

Am început să vorbesc cu Ion mai mult. Îl luam cu mine la piață sau la plimbare prin cartier. Încet-încet mi-a povestit despre cum și-a pierdut locul de muncă după Revoluție, cum s-a certat cu soția lui înainte să moară și cum nu mai simte că are un rost.

Într-o zi, Maria s-a îmbolnăvit rău. Febră mare, tuse urâtă. Am stat toți trei lângă patul ei — eu, Ioana și Ion — schimbând comprese și rugându-ne să nu fie ceva grav. Atunci l-am văzut pe Ion altfel: blând, atent, speriat pentru nepoata lui.

După ce Maria s-a făcut bine, atmosfera s-a schimbat puțin. Ion a început să gătească pentru noi — ciorbe simple ca la el acasă — și să o ia pe Maria de la grădiniță când Ioana era la muncă și eu mergeam la interviuri.

Dar problemele nu dispăruseră. Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol. Într-o seară am găsit-o pe Ioana făcând calcule pe hârtie:

— Dacă nu găsești ceva luna asta… trebuie să vindem televizorul sau laptopul.

Am simțit că mă prăbușesc. Eu eram bărbatul casei și nu puteam asigura nimic.

Într-o zi am primit un telefon: „Domnul Vlad Popescu? Avem nevoie de un electrician pentru o lucrare la blocul din centru.” Am acceptat imediat. Era doar o lucrare temporară, dar era ceva.

Când am venit acasă cu primii bani câștigați după mult timp, Ioana m-a îmbrățișat strâns și a plâns în tăcere pe umărul meu. Ion a zâmbit timid și mi-a spus:

— Vezi? Nu suntem pierduți încă.

Au trecut luni până când lucrurile au început să se așeze cât de cât. Ion mergea la grupuri de sprijin pentru dependenți la biserică; eu am găsit un job stabil; Ioana a reușit să-și ia câteva zile libere pentru prima dată după mult timp.

Dar rănile rămân: încă ne certăm uneori din nimicuri; încă ne e frică de ziua de mâine; încă ne întrebăm dacă am făcut bine sau rău primindu-l pe Ion sub același acoperiș.

Uneori mă uit la Maria cum doarme liniștită și mă întreb: oare cât putem duce ca familie înainte să ne rupem definitiv? Sau poate tocmai greutățile ne țin împreună?