Sub același cer: Povestea unei mame dintr-un cartier din București

— Nu vezi că nu faci nimic cum trebuie? Dacă ar fi fost după mine, copiii ăștia ar fi crescut altfel!

Vocea mamei mele, Elena, răsună în bucătăria mică, plină de aburi și miros de cartofi fierți. Plouă afară, iar geamurile transpirate ascund privirile curioase ale vecinilor. E toamnă târzie în București, iar eu, Mariana, încerc să-mi adun răbdarea ca pe firimiturile de pe masă. Patru copii, patru suflete care mă privesc cu ochi mari, așteptând să le dau ceva mai mult decât o cină sărăcăcioasă.

— Mamă, te rog, nu acum… — îi spun încet, încercând să nu mă uit la ea. Dar Elena nu se lasă. Își freacă mâinile de șorțul vechi și oftează teatral.

— Nu acum? Când? Când o să ajungă copiii ăștia să nu mai știe ce-i aia disciplină? Uite la Maria, iar a venit cu pantofii rupți de la școală! Și tu ce faci? Le dai voie să zburde ca niște sălbatici!

Maria, cea mai mare dintre copii, își pleacă privirea. Știu că o doare. Știu că și pe mine mă doare. Dar nu am bani pentru pantofi noi. Salariul meu de vânzătoare la magazinul din colț abia ajunge pentru facturi și pâine. Soțul meu, Viorel, e plecat la muncă în Germania de aproape un an. Trimite bani când poate, dar dorul lui apasă peste noi ca o ceață groasă.

— Las-o, mamă! — sare Andreea, mezina familiei, cu voce subțire. — Maria nu are nicio vină!

Elena oftează din nou și iese trântind ușa. Rămânem în liniște. Aud doar ploaia bătând în geam și respirațiile grele ale copiilor mei. Îmi vine să plâng, dar nu pot. Trebuie să fiu tare pentru ei.

— Haideți la masă — le spun încet. — Avem supă caldă și pâine proaspătă.

Îi privesc cum mănâncă. Fiecare lingură e un efort de a le oferi normalitate. Îmi amintesc cum era copilăria mea: mama mereu nemulțumită, tata plecat la muncă pe șantier, eu crescând prea repede printre certuri și lipsuri. Am jurat că nu voi fi ca ea. Și totuși…

După cină, îi ajut pe cei mici la teme. Mihai, băiatul meu de opt ani, se chinuie cu tabla înmulțirii.

— Nu pot, mami! — oftează el.

— Ba poți! Hai să încercăm împreună — îi spun și îi iau mâna în a mea.

Maria strânge vasele și le spală fără să spună nimic. O văd cum se uită pe fereastră, poate visând la altceva. Poate la o mamă mai bună.

Noaptea târziu, după ce toți adorm, mă strecor în bucătărie. Aprind o țigară pe furiș și mă uit la poza lui Viorel de pe frigider. Îi simt lipsa ca pe o rană deschisă.

Telefonul sună brusc. E el.

— Mariana? Cum sunteți?

— Bine… adică… ne descurcăm — îi răspund încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Am trimis niște bani azi. Să iei Mariei pantofi noi. Știu că e greu fără mine…

— E greu… dar ne descurcăm — repet mecanic.

— O să vin acasă de Crăciun. Promit.

Închid telefonul și lacrimile curg fără oprire. Mă simt vinovată că nu pot fi și mamă, și tată. Că nu pot să-i protejez de tot ce-i rău. Că nu pot să-i fac fericiți.

A doua zi dimineață, mama vine din nou cu reproșuri.

— Ai văzut ce-a zis vecina? Cică ai lăsat copiii singuri aseară! Cum poți?

— Mamă, am fost la magazin douăzeci de minute! Maria are paisprezece ani, poate sta cu frații ei!

— Nu ești responsabilă! Dacă s-ar întâmpla ceva?

Mă simt mică, neputincioasă. Dar nu pot să-i spun mamei mele cât de greu îmi este. Ea nu ar înțelege niciodată.

Seara, când copiii dorm, mă uit la ei și mă întreb: oare sacrificiile mele chiar contează? Oare dragostea mea ajunge? Sau greșelile mele mă definesc ca mamă?

Poate că fiecare mamă din lumea asta se întreabă la fel ca mine: sunt oare vreodată destul pentru copiii mei?