Tăcerea unei mame: Frica de despărțire și secretul despre fiul meu

— Ivona, iar ai uitat să pui sare în ciorbă? Glasul lui Cătălin răsună tăios din bucătărie, iar eu tresar, strângând lingura cu mâna transpirată. Rareș stă la masa din sufragerie, cu privirea pierdută în farfuria cu supă. Îl privesc pe furiș, încercând să-mi ascund neliniștea. Are șapte ani și încă nu vorbește clar, nu se joacă precum ceilalți copii din bloc. Dar Cătălin nu vrea să audă nimic despre asta. Pentru el, Rareș e doar „mai visător”.

— Lasă-l, Cătăline, e obosit după grădiniță, încerc eu să schimb subiectul, dar el oftează și se așază la masă, trântind tacâmurile.

— Nu știu ce să mai zic, Ivona. Toți copiii vecinilor sunt vioi, numai al nostru parcă trăiește într-o lume paralelă. Poate ar trebui să-l ducem la un psiholog, dar ce-o să zică lumea? Să nu creadă că avem un copil „defect”.

Mă strâng la piept cuvintele lui ca niște gheare. Eu știu adevărul. Am fost deja la un specialist, pe ascuns. Diagnosticul a venit ca un trăsnet: tulburare de spectru autist. Am plâns zile întregi în baie, cu prosopul la gură să nu mă audă nimeni. Dar n-am avut curajul să-i spun lui Cătălin. El e genul care crede că orice problemă se rezolvă cu o palmă sau cu o vorbă aspră.

În fiecare zi mă trezesc cu inima cât un purice. Îl duc pe Rareș la grădiniță și mă rog să nu mă oprească vreo educatoare să-mi spună că iar a stat singur într-un colț sau că a izbucnit în plâns fără motiv. Seara, când ne întoarcem acasă, încerc să-l fac să repete cuvinte simple: „mamă”, „apă”, „minge”. Uneori reușește, alteori mă privește ca prin ceață.

— Ivona, ce faci acolo? De ce nu vii să mănânci? mă strigă mama mea într-o zi când merg la ea după ajutor.

— Nu mai pot, mamă… simt că mă sufoc. Rareș are nevoie de terapie specială, dar Cătălin nu vrea să audă. Dacă îi spun adevărul… mi-e frică că ne va părăsi.

Mama oftează și mă ia în brațe.

— Mai bine o familie destrămată decât un copil nefericit. Nu poți ascunde la nesfârșit.

Dar eu nu pot. Îmi iubesc soțul, chiar dacă uneori e aspru. Îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume. Și totuși, între ei s-a căscat o prăpastie pe care eu încerc s-o acopăr cu minciuni mici și gesturi disperate.

Într-o seară, Cătălin vine acasă mai devreme decât de obicei. Mă găsește în sufragerie cu Rareș, făcând exerciții de logopedie după filmulețe găsite pe internet.

— Ce tot faci acolo? De ce îl chinui? întreabă el iritat.

Îngheț. Rareș începe să plângă și se ascunde sub masă.

— Nu-l chinui… încerc doar să-l ajut…

— Ajutându-l să fie altfel? Lasă-l în pace! Poate așa e el!

Nu mai rezist. Mă prăbușesc pe canapea și izbucnesc în plâns.

— Nu e „altfel”, Cătăline! Are nevoie de ajutor! Am fost la doctor… Rareș are autism!

Timpul se oprește. Cătălin rămâne nemișcat, apoi izbucnește:

— Ai făcut asta fără mine? Cum ai putut? Ce-ai făcut cu copilul meu?

— Am încercat să-l salvez! strig eu printre lacrimi. Să-l ajut! Tu n-ai vrut să vezi!

Urmează zile de tăcere grea ca plumbul. Cătălin doarme pe canapea, vorbește doar strictul necesar. Rareș simte tensiunea și devine tot mai retras.

Într-o dimineață găsesc pe masă o hârtie: „Nu pot trăi cu ideea că fiul meu e bolnav. M-am mutat la frate-meu pentru o vreme.”

Mă prăbușesc pe podea, ținând hârtia la piept. Mama vine și mă găsește așa.

— Ivona, trebuie să fii tare pentru Rareș. El are nevoie de tine acum mai mult ca oricând.

Îmi adun puterile și încep să caut soluții: terapie la centru specializat din orașul vecin, grupuri de sprijin pentru părinți ca mine. Încet-încet, Rareș face progrese mici dar vizibile: spune „mama” clar pentru prima dată într-o dimineață ploioasă de aprilie.

Cătălin revine după două luni. E schimbat — obosit, dar parcă mai blând.

— Am vorbit cu un psiholog… Poate ar trebui să încercăm împreună, spune el încet.

Îl privesc cu lacrimi în ochi. Poate există speranță pentru noi trei.

Dar rana rămâne: cât de mult rău am făcut ascunzând adevărul? Dacă aș fi avut curaj mai devreme?

Mă întreb mereu: câți dintre noi trăim cu frica de a pierde totul dacă spunem adevărul? Și cât de mult ne costă tăcerea?