Tatăl care nu-și mai poate striga fiul pe nume

— Nu vreau să-l aduci pe Vlad la noi în weekend! vocea fiicei mele, Ioana, răsună tăios prin telefon, în timp ce eu strâng receptorul cu mâinile tremurânde. E vineri seară, iar eu stau singur în bucătăria apartamentului meu din cartierul Drumul Taberei, cu o cană de ceai rece în față. Îmi simt inima grea, ca și cum fiecare cuvânt al Ioanei ar fi o piatră aruncată în sufletul meu deja crăpat.

— Ioana, e nepotul meu. Nu vreau decât să-l văd, să-i dau o jucărie, să-i spun o poveste… De ce nu mă lași? întreb cu voce joasă, aproape implorând.

— Pentru că nu știi să fii bunic! Pentru că nici cu tata n-ai știut să fii tată! răspunde ea, iar cuvintele ei mă lovesc mai tare decât orice palmă. Închid ochii și văd chipul lui Rareș, fiul meu, așa cum îl știam când era mic: ochii mari, curioși, mereu dornic să mă impresioneze cu câte o poezie sau un desen stângaci.

Dar Rareș a crescut și între noi s-a ridicat un zid. Un zid făcut din tăceri, reproșuri nerostite și așteptări neîmplinite. Totul a început când a intrat la liceu. Eu voiam să urmeze Politehnica, ca mine. El visa la Litere. Am râs de el atunci, am spus că „bărbații adevărați nu scriu poezii”, iar el s-a închis în camera lui și nu mi-a mai vorbit zile întregi.

Soția mea, Maria, încerca să ne împace. „Lasă-l să fie ce vrea el”, îmi spunea seara, când stăteam amândoi pe canapea, cu televizorul pornit pe știri. Dar eu eram încăpățânat. „Nu vreau să-l văd pierzând vremea cu prostii”, îi răspundeam. Și Rareș se îndepărta tot mai mult.

Anii au trecut. Rareș a plecat la facultate la Cluj, la Litere, fără să-mi spună. Am aflat de la Maria, care plângea în bucătărie, încercând să-mi ascundă lacrimile. L-am sunat atunci, dar nu mi-a răspuns. I-am scris un mesaj: „Sunt dezamăgit de tine.” Atât. Nici măcar nu i-am spus că îl iubesc.

Când s-a întors acasă de Crăciun, am încercat să mă port normal. Dar între noi era o răceală pe care nici sarmalele Mariei nu puteau s-o topească. Rareș vorbea mai mult cu sora lui sau cu mama lui. Eu stăteam la masă și ascultam discuțiile lor ca un străin.

Apoi a venit ziua în care Maria s-a îmbolnăvit. Cancer. Am fost toți trei la spital, dar Rareș era mereu grăbit să plece. „Am seminar”, „Am de scris”, „Trebuie să ajung la tren.” M-am enervat și i-am spus: „Nu-ți pasă de mama ta!” Atunci l-am văzut pentru prima dată plângând ca un copil. „Ba da, tata! Dar tu nu vezi nimic din ce simt eu!”

Maria s-a stins într-o noapte de februarie. Rareș a venit la înmormântare și a stat lângă mine fără să spunem nimic unul altuia. După aceea n-a mai venit acasă decât rar și tot mai distant.

Ioana s-a căsătorit și a făcut un copil — pe Vlad — dar Rareș nu a venit la botez. L-am sunat atunci și i-am spus: „Nu mai ești parte din familie dacă nu vii.” A tăcut la telefon și apoi a închis.

Au trecut ani fără să ne vedem. Îl căutam pe Facebook, îi trimiteam mesaje de ziua lui sau de Crăciun: „Sper că ești bine.” Niciun răspuns.

Într-o zi am primit un telefon de la o femeie necunoscută: „Domnul Mihai? Sunt Ana, prietena lui Rareș…” Vocea ei era stinsă. „Rareș… Rareș a avut un accident de mașină.”

Nu-mi amintesc drumul până la Cluj. Doar că am ajuns prea târziu. Rareș murise înainte să apuc să-i spun cât de mult îl iubesc și cât de tare îmi pare rău pentru tot ce am făcut sau n-am făcut.

La înmormântare am stat lângă sicriul lui și am plâns ca un copil. Ioana m-a ținut de mână, dar între noi era aceeași tăcere grea ca între mine și Rareș odinioară.

Acum stau singur în bucătărie și mă uit la poza lui Rareș de pe perete. Îmi aud vocea tremurând: „Dacă l-aș fi ascultat… dacă i-aș fi spus că sunt mândru de el… dacă nu mi-aș fi lăsat orgoliul să ne despartă…”

Telefonul sună din nou. E Ioana.

— Tată… Vlad vrea să vină la tine weekendul ăsta. Poate îi citești ceva din cărțile lui Rareș…

Închid ochii și simt lacrimile curgându-mi pe obraji.

Oare există iertare pentru părinții care au iubit prea mult după regulile lor? Oare copiii noștri ne pot ierta vreodată pentru greșelile pe care le facem din dragoste?