Testamentul de la ziua fiicei mele: când bucuria se transformă în dramă

— Nu pot să cred că ai adus vorba despre asta chiar acum, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce baloanele roz și râsetele copiilor umpleau sufrageria. Era ziua Anei, fiica mea de șapte ani, și ar fi trebuit să fie cea mai frumoasă zi din an pentru ea. Dar mama, cu privirea ei tăioasă și buzele strânse, nu avea de gând să lase nimic să-i stea în cale.

— Nu e momentul, știu, dar niciodată nu e momentul cu tine, Irina! a răspuns ea, ridicând tonul suficient cât să întoarcă câteva capete. — Dacă nu faci testamentul ăla acum, o să regreți toată viața! Nu vezi ce fel de om e Vlad?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad era soțul meu de zece ani. Nu era perfect — cine e? — dar niciodată nu mi-a dat motive să cred că ar vrea să mă lase fără nimic sau că ar pune mâna pe casa pe care am moștenit-o de la tata. Și totuși, mama insista de luni bune că trebuie să mă protejez. Că bărbații nu sunt de încredere. Că ea știe mai bine.

— Mamă, te rog… Nu acum. Ana ne aude! am șoptit printre dinți, încercând să-mi păstrez calmul.

— Tocmai acum! Pentru că atunci când o să fie prea târziu, o să-ți amintești că ți-am spus! a continuat ea, cu încăpățânarea care m-a făcut mereu să mă simt ca un copil neputincios.

M-am uitat la Vlad. Stătea lângă masa cu prăjituri, încercând să pară relaxat, dar îi vedeam maxilarul încordat. Știa despre discuțiile mele cu mama. Știa că ea nu l-a acceptat niciodată cu adevărat. Dar niciodată nu crezusem că va ajunge atât de departe încât să-mi ceară să-l exclud din testament.

— Irina, ce se întâmplă? m-a întrebat el încet, când am trecut pe lângă el spre bucătărie.

— Nimic… doar mama… iar…

— Iar cu prostiile ei? De ce nu-i spui odată pentru totdeauna că suntem o familie și nu are dreptul să se bage?

Am oftat. Era ușor de spus, greu de făcut. Mama mă crescuse singură după ce tata murise brusc într-un accident stupid la combinat. Fusese mereu speriată că voi păți și eu ceva rău. Dar frica ei se transformase într-o obsesie care mă sufoca.

Seara, după ce invitații au plecat și Ana adormise cu capul pe umărul meu, am găsit-o pe mama în bucătărie, privind pe fereastră spre grădina unde crescusem.

— Irina… știu că mă urăști pentru ce-ți cer, dar eu doar vreau să te protejez. Eu am rămas fără nimic când a murit tata tău. Nici nu știi prin ce am trecut cu rudele lui…

— Dar Vlad nu e tata! Și nici eu nu sunt tu!

— Toți bărbații sunt la fel când vine vorba de bani. Azi te iubesc, mâine…

M-am simțit sfâșiată între două lumi: una în care eram fata mamei mele, mereu ascultătoare și loială, și alta în care eram soția lui Vlad și mama Anei — femeia care trebuia să decidă singură pentru viața ei.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am fost la notar. Vlad devenise tot mai distant. Într-o seară l-am găsit pe balcon, fumând — un obicei pe care îl abandonase de ani buni.

— Nu mai pot, Irina. Parcă trăiesc într-un proces continuu. Ce vrei să fac? Să plec ca să-i demonstrez mamei tale că nu vreau nimic?

— Nu vreau asta! Dar nici nu pot s-o opresc pe mama…

— Ba poți! Trebuie doar să vrei!

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu mai știam cine sunt și ce vreau. M-am gândit la Ana — ce va învăța ea din tot acest haos? Că familia e un câmp de bătălie? Că nu poți avea încredere în nimeni?

Într-o dimineață am găsit curajul să merg la notar. Am stat pe scaunul acela rece și am ascultat explicațiile despre acte și clauze. Am realizat că nu voiam ca viața mea să fie dictată de fricile altora. Am ieșit fără să semnez nimic.

Când i-am spus mamei decizia mea, a izbucnit:

— O să regreți! O să vezi tu!

Dar pentru prima dată n-am mai simțit vinovăție sau teamă. Doar tristețe pentru cât de mult ne pot schimba rănile vechi.

Seara aceea am petrecut-o cu Vlad și Ana, jucând „Nu te supăra frate!”. Am râs până târziu și mi-am dat seama că asta e familia mea acum — imperfectă, dar a mea.

Mă întreb uneori: cât din viața noastră e condus de frică și cât de mult curaj ne trebuie ca să trăim după propriile reguli? Voi ce ați fi făcut în locul meu?