„Trebuie să vă mutați din propria voastră casă!”: Povestea unei fiice care și-a „evacuat” părinții

— Ești încă în pat la ora 10?!
Vocea mamei răsuna ascuțit în telefon, tăind liniștea camerei mele ca un cuțit. M-am ridicat brusc, cu inima bătându-mi nebunește. Era prima mea zi liberă după două săptămâni de ture la spital. Nu aveam chef de reproșuri.
— Mamă, e ziua mea liberă… Ce s-a întâmplat?
— Tatăl tău și cu mine am decis că ar fi mai bine pentru noi să ne mutăm la oraș. Aer curat, aproape de doctori… Și oricum, casa ta e destul de mare pentru toți.
Am rămas fără cuvinte. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Apartamentul meu din București era singurul loc unde simțeam că pot respira, unde nu trebuia să fiu „fata lui mama” sau „fata lui tata”, ci doar Nora. Și acum, după ani de muncă și sacrificii, urma să devină din nou „acasă” pentru toată familia?
— Mamă, dar… eu am nevoie de spațiul meu. Și voi aveți casa voastră la țară…
— Casa aia e prea mare pentru noi doi. Și oricum, nu mai avem putere să ne ocupăm de grădină și animale. Tu nu înțelegi că ne e greu? Vrei să ne lași singuri acolo?
Tata a intervenit, calm, dar ferm:
— Nora, nu e vorba doar despre noi. E și despre tine. Poate așa nu o să mai fii atât de singură.
Am simțit o furie mocnită. De ce trebuia să aleg între liniștea mea și confortul lor? De ce orice decizie a lor trebuia să devină și problema mea?
În zilele următoare, discuțiile s-au intensificat. Mama venea cu argumente noi la fiecare telefon:
— La țară nu mai avem vecini tineri. Toți au plecat. Dacă ni se face rău, cine ne ajută? Tu ai putea ajunge în 3 ore cu trenul? Și dacă nu apuci?
Încercam să le explic că viața mea aici era deja complicată: ture de noapte, gărzi, un prieten care venea din când în când și care abia acceptase ideea de a locui împreună cu mine. Dar părinții mei nu voiau să audă.
Într-o seară, după o gardă epuizantă, am găsit pe WhatsApp o poză cu bagajele lor făcute și un mesaj: „Venim mâine dimineață. Să ne aștepți.”
Am izbucnit în plâns. M-am simțit ca atunci când aveam 15 ani și nu aveam voie să merg la petreceri pentru că „nu e frumos pentru o fată”. Acum eram adult, dar tot captivă în regulile lor nescrise.
A doua zi dimineață, ușa s-a deschis larg și au intrat cu valizele și sacoșele pline de borcane cu zacuscă și dulceață.
— Uite ce frumos e aici! a exclamat mama, privind pe geam spre blocurile gri.
Tata s-a așezat direct pe canapea și a deschis televizorul.
— Aici e liniște, a spus el mulțumit.
Eu nu mai aveam aer. Camera mea urma să devină dormitorul lor, iar sufrageria — spațiul comun unde nu mai puteam fi niciodată singură.
În zilele care au urmat, totul s-a schimbat. Mama făcea ordine peste tot, muta lucrurile mele fără să mă întrebe:
— Nora, de ce ai atâtea haine negre? Parcă ai fi în doliu!
Tata comenta la fiecare emisiune pe care o urmăream:
— Ce prostii te uiți! Pune și tu știrile!
Prietenul meu, Vlad, a venit într-o seară și a găsit-o pe mama făcând sarmale în bucătărie.
— Bună seara! a spus el timid.
Mama l-a privit lung:
— Tu cine ești?
— Sunt Vlad… Prietenul Norei.
— Aha… Și cât ai de gând să stai?
M-am simțit mică, rușinată ca un copil prins cu minciuna. Vlad mi-a șoptit la ureche:
— Nu cred că pot să rezist mult așa…
În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute ca să ajung aici: facultatea făcută cu greu la București, jobul obținut după ani de stagii neplătite, ratele la bancă pentru apartament. Și acum totul era invadat.
Am încercat să vorbesc cu ei:
— Vreau să vă ajut, dar nu pot trăi așa. Am nevoie de intimitate!
Mama s-a supărat:
— Cum poți să vorbești așa cu noi? Noi te-am crescut! Pentru tine am muncit toată viața!
Tata a tăcut, dar privirea lui spunea totul: dezamăgire, poate chiar trădare.
Au urmat zile tensionate: certuri mărunte pe teme banale — cine spală vasele, cine plimbă câinele vecinilor când sunt plecați, cine plătește întreținerea. Mama îmi reproșa mereu:
— Dacă ai avea copii, ai înțelege!
Vlad s-a retras încet-încet din viața mea. Nu voia scandaluri sau drame familiale.
Într-o seară, după o ceartă urâtă despre faptul că am venit târziu acasă („Ce fel de fată umblă pe stradă la ora asta?”), am izbucnit:
— E APARTAMENTUL MEU! Am muncit pentru el! Nu pot să mai trăiesc așa!
Mama a început să plângă:
— Deci vrei să ne dai afară? Să murim singuri la țară?
M-am simțit vinovată până în măduva oaselor. Dar ceva din mine s-a rupt atunci.
Am început să caut soluții: le-am propus să le găsesc un apartament aproape, le-am promis că îi vizitez zilnic. Dar nu voiau decât apartamentul meu.
Într-un final, după luni de tensiuni și lacrimi, am cedat nervos. Le-am spus că dacă nu acceptă o altă soluție, eu voi pleca — și chiar am făcut-o: am dormit două săptămâni la o colegă.
Când m-am întors acasă, mama mă aștepta cu ochii roșii:
— Ne-ai alungat ca pe niște străini…
Tata nu mi-a vorbit două zile.
Până la urmă au acceptat să se mute într-un apartament mic în același bloc. Dar relația noastră s-a schimbat pentru totdeauna: nu mai suntem aceeași familie unită ca înainte.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Oare cât trebuie să sacrificăm pentru părinții noștri? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire?