Trei zile de tăcere – povestea care mi-a schimbat viața

— Nu răspund, nu acum. Dacă vrea să vorbească, să vină ea la mine! — mi-am spus cu voce tare, privind ecranul telefonului care vibra pentru a treia oară în acea dimineață. Era numărul Anei, fiica mea. De trei zile nu-i răspundeam. De trei zile mă încăpățânam să cred că am dreptate, că ea trebuie să facă primul pas după cearta noastră.

Totul a început într-o seară obișnuită de joi, când Ana a venit la mine cu o veste care mi-a dat lumea peste cap: „Mamă, vreau să mă mut la București cu Vlad. Am găsit un job acolo și cred că e timpul să-mi văd de viața mea.”

Am simțit cum mi se strânge inima. Ana era singura mea fiică, lumina ochilor mei, iar eu rămăsesem văduvă de aproape zece ani. Nu eram pregătită s-o las să plece. „Cum adică să te muți? Și cu Vlad? Dar tu nici nu-l cunoști bine! Ce te faci dacă te rănește? Dacă rămâi singură acolo?”

Ana a oftat adânc și m-a privit cu ochii ei mari, albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui ei. „Mamă, am 27 de ani. Trebuie să-mi trăiesc viața. Nu pot sta mereu sub aripa ta.”

Am simțit cum mă năpădesc lacrimile, dar m-am abținut. „Nu ești pregătită! Ești naivă! Vlad nu e potrivit pentru tine!”

A urmat o ceartă aprinsă, cu reproșuri vechi scoase la suprafață: „Niciodată nu m-ai ascultat!”, „Tot timpul ai vrut să controlezi tot!”, „Nu știi ce înseamnă să fii liberă!”

În acea seară, Ana a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu farfuriile nespălate și cu un gol imens în suflet.

Au trecut trei zile de atunci. Trei zile în care am refuzat să-i răspund la telefon. Trei zile în care am plâns pe ascuns și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit.

În a treia zi, pe la prânz, am auzit soneria la ușă. Am tresărit. Cine putea fi? Am deschis încet și am văzut-o pe Ana, cu ochii roșii de plâns și cu o pungă de cumpărături în mână.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut s-o iau în brațe, dar orgoliul m-a ținut pe loc.

— Ce vrei să spui?

Ana a lăsat punga jos și s-a așezat pe scaunul din bucătărie.

— Mamă, nu vreau să plec certată cu tine. Dar nici nu pot trăi mereu cu frica că te dezamăgesc. Eu îl iubesc pe Vlad și vreau să încerc. Poate o să greșesc, poate nu… Dar am nevoie să știu că mă susții.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Mi-am amintit de mama mea, cât de severă era cu mine și cât de mult mi-am dorit să fiu acceptată așa cum sunt.

— Ana… mi-e frică. Mi-e frică să nu te pierd. Să nu suferi.

— Știu, mamă. Dar trebuie să mă lași să încerc.

Am izbucnit amândouă în plâns. Ne-am îmbrățișat strâns, ca atunci când era mică și venea la mine după ce cădea și se lovea la genunchi.

— Promit că o să te sun în fiecare zi — a șoptit ea printre lacrimi.

— Și eu promit că o să încerc să am mai multă încredere în tine.

Au trecut câteva ore până când am reușit să ne liniștim. Am băut ceai împreună și am vorbit despre temerile mele, despre visurile ei, despre tata și despre toate lucrurile nespuse dintre noi.

Când Ana a plecat spre casă, am rămas singură în bucătărie, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă. Mi-am dat seama cât de ușor putem pierde ceea ce contează cu adevărat din cauza orgoliului și a fricii.

M-am întrebat atunci: Oare câți dintre noi ne lăsăm mândria să ne despartă de cei dragi? Oare cât de mult ar trebui să riscăm pentru a păstra iubirea aproape?