Ultima dorință a soacrei mele: Povara care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că iar ai uitat să cumperi pâine, Vlad! Ți-am spus de trei ori!
Vocea Mariei răsuna ca un ecou în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. Mă uitam la Vlad, care își freca tâmplele, încercând să-și ascundă frustrarea. Eu stăteam la bucătărie, cu mâinile în apă, spălând vasele de la cină. De când Maria, soacra mea, s-a mutat la noi, liniștea casei noastre s-a transformat într-o amintire îndepărtată.

Totul a început când Maria și-a pierdut casa din cauza datoriilor. Nu am știut niciodată exact ce s-a întâmplat – vorbea mereu în șoaptă la telefon, iar când o întrebam, schimba subiectul. Vlad nu voia să discute despre asta. Relația lor fusese mereu rece, plină de reproșuri nespuse și tăceri apăsătoare. Dar era mama lui, și nu puteam s-o lăsăm pe drumuri.

— O să fie doar temporar, mi-a spus Vlad într-o seară, încercând să mă liniștească. Dar „temporarul” s-a transformat în luni de zile.

Maria era genul de femeie care nu accepta niciodată un „nu” ca răspuns. Își impunea prezența peste tot: în bucătărie, în sufragerie, chiar și în dormitorul nostru, unde intra fără să bată la ușă, sub pretextul că „trebuie să aerisim”.

Într-o zi de duminică, când încercam să ne bucurăm de puțină liniște la cafea, Maria a venit cu o propunere care avea să ne schimbe viața.

— M-am gândit… ar trebui să vindem apartamentul acesta și să cumpărăm ceva mai mare. Să locuim toți împreună, ca o familie adevărată.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a rămas mut. Eu am încercat să găsesc cuvintele potrivite:

— Maria, apartamentul acesta e tot ce avem… Nu putem să-l vindem așa ușor.

— Dar eu am vândut casa mea pentru voi! Nu merit și eu un loc unde să mă simt acasă?

Adevărul era că Maria nu vânduse casa pentru noi. O pierduse din cauza unor datorii pe care le ascunsese ani de zile. Dar nu aveam curajul să-i spun asta în față.

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă. Vlad nu mi-a spus nimic. S-a retras în tăcerea lui obosită.

Zilele au trecut greu. Maria devenea tot mai insistentă. Într-o seară, când Vlad era la serviciu, m-a prins singură în bucătărie.

— Știu că nu mă vrei aici. Dar Vlad e fiul meu și are datoria să aibă grijă de mine. Dacă nu vreți să vindem apartamentul, atunci poate ar trebui să mă mut la sora mea din Ploiești… Dar să știi că Vlad nu va mai avea liniște niciodată dacă mă abandonează.

Am simțit cum mă sufoc. Era o amenințare voalată, dar clară. Știam că Vlad ar fi devastat dacă mama lui ar pleca supărată. Dar și eu eram pe punctul de a ceda nervos.

Într-o noapte, după ce Maria s-a retras în camera ei, am stat cu Vlad la masă și am vorbit deschis pentru prima dată după mult timp.

— Nu mai pot, Vlad. Simt că nu mai e casa noastră. E ca și cum trăim într-o cușcă.

Vlad a oftat adânc:
— Știu… dar ce putem face? E mama mea…

— Și eu sunt soția ta! Nu merit și eu liniște?

A doua zi dimineață, Maria ne aștepta cu cafeaua făcută și cu o listă de anunțuri imobiliare pe masă.

— Am găsit câteva apartamente frumoase în Berceni. Putem merge să le vedem azi.

Am simțit cum îmi pierd răbdarea:
— Maria, nu putem lua o decizie atât de importantă peste noapte!

Ea m-a privit rece:
— Dacă nu vreți să mă ajutați, atunci poate ar trebui să plec definitiv. Să nu vă pară rău după…

Vlad a cedat primul:
— Bine, mergem să vedem apartamentele.

Am mers împreună la vizionări. Fiecare apartament părea mai mic și mai sufocant decât cel pe care îl aveam deja. Maria comenta la fiecare detaliu: „Aici nu e destul spațiu pentru lucrurile mele”, „Nu-mi place lumina”, „Vecinii par gălăgioși”.

După două săptămâni de vizionări eșuate și certuri zilnice, Vlad a venit acasă cu ochii roșii:
— Am vorbit cu mama… Vrea ca noi să-i cedăm camera mare și să ne mutăm noi în cea mică. Zice că are nevoie de spațiu pentru lucrurile ei.

Am izbucnit în plâns:
— Nu mai pot! E prea mult! De ce trebuie mereu să ne sacrificăm noi?

Vlad m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp:
— Îmi pare rău… Nici eu nu mai pot.

În acea noapte am decis împreună: nu vom vinde apartamentul și nu vom ceda camera mare. A doua zi i-am spus Mariei decizia noastră.

Ea a izbucnit:
— Sunteți egoiști! După tot ce am făcut pentru voi!

A plecat la sora ei din Ploiești fără să se uite înapoi. Vlad a rămas tăcut zile întregi. Eu mă simțeam vinovată, dar și ușurată.

Au trecut luni de atunci. Relația mea cu Vlad s-a vindecat încet-încet, dar rana dintre el și mama lui a rămas deschisă. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am fost prea duri.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul la fericire? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu…