Umbra economiilor mamei mele: copilărie între lipsuri și speranță

— Nu, Ilinca, nu avem nevoie de încă o rochie. Ai destule! — vocea mamei răsuna tăios printre rafturile magazinului second-hand din cartierul nostru din Ploiești. Aveam opt ani și țineam strâns în mâini o rochiță roz, puțin prea mare, dar cu volane care mă făceau să visez la baluri și la zile însorite. Am lăsat-o încet la loc, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Mama nu ridica niciodată tonul fără motiv, dar când venea vorba de bani, orice dorință a mea părea o ofensă.

Am crescut într-un apartament mic, cu două camere, unde fiecare colțișor era ocupat de cutii cu haine vechi, borcane goale și pungi cu pungi. Mama, Mariana, era contabilă la o firmă mică și ținea evidența cheltuielilor noastre cu o strictețe aproape militară. Tata, Doru, lucra la combinat și venea acasă târziu, obosit și tăcut. Seara, la masa din bucătărie, mama ne servea mereu aceeași supă de cartofi sau tocăniță de legume. — Trebuie să strângem pentru zile negre, Ilinca! Nu știi tu ce greu e să nu ai nimic — îmi spunea mereu.

În fiecare vară primeam hainele vechi ale verișoarei mele, Ana-Maria. Rochii decolorate, bluze cu dantelă ruptă, pantaloni prea scurți sau prea lungi. Le spălam împreună cu mama și le coseam la margini. Îmi doream să am ceva nou doar al meu, dar nu aveam curaj să cer. Odată am întrebat-o pe mama dacă pot merge la ziua unei colege cu un cadou cumpărat din magazin. M-a privit lung: — Poți să-i faci tu ceva frumos din hârtie colorată. E mai personal și nu costă nimic.

La școală, copiii râdeau uneori de hainele mele. „Ilinca poartă iar bluza aia veche!” — striga Raluca pe holuri. Încercam să mă ascund în spatele ghiozdanului și să nu răspund. În pauze stăteam singură pe bancă și desenam fluturi pe colțurile caietului. Profesoara de română, doamna Petrescu, m-a întrebat într-o zi dacă sunt bine. I-am zâmbit timid: — Da, doamnă, doar că mi-e puțin frig.

Mama nu era rea. Era doar speriată. Îmi povestea uneori despre copilăria ei în satul din Buzău, unde mergea desculță la școală și mânca doar mămăligă cu lapte acru. — Eu nu vreau să treci prin ce am trecut eu! — îmi spunea cu ochii umeziți. Dar eu simțeam că trăiesc o altfel de sărăcie: una a sufletului.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și toți copiii din bloc făceau oameni de zăpadă, am rugat-o pe mama să mă lase să ies și eu. — Nu avem bani pentru alt fular dacă-l murdărești pe ăsta! — a răspuns scurt. Am privit pe geam cum ceilalți râdeau și alergau prin zăpadă. M-am așezat pe pat și am plâns încet, să nu mă audă nimeni.

Tata încerca uneori să mă răsfețe pe ascuns. Într-o zi mi-a adus o ciocolată mică, ascunsă în buzunarul hainei lui groase. — Să nu-i spui mamei! — mi-a șoptit complice. Am împărțit-o cu el în balcon, privind luminile orașului. Era singurul moment în care simțeam că cineva mă vede cu adevărat.

Anii au trecut greu. La liceu am început să lucrez după ore ca să-mi pot cumpăra cărți și haine noi. Mama era mândră că nu cer bani de buzunar, dar nu știa cât de mult mă doare să văd cum alte fete primesc totul fără efort. Într-o zi am avut o ceartă urâtă cu ea:
— De ce nu poți să fii ca alte mame? Să-mi iei și mie ceva frumos măcar o dată?
— Pentru că nu vreau să ajungi ca mine! Pentru că lumea e crudă și trebuie să fii pregătită!
— Dar eu vreau doar să fiu copil! Să mă bucur!
A izbucnit în plâns și a ieșit din cameră trântind ușa.

Când am intrat la facultate în București, am plecat de acasă cu un gust amar. Mama mi-a dat un plic cu bani strânși ani la rând: — Pentru chirie și mâncare. Să nu-ți lipsească nimic! Am luat banii cu mâinile tremurânde și am simțit un nod în gât.

La începutul vieții pe cont propriu am descoperit cât de mult mă afectaseră anii aceia de lipsuri. Nu știam să cer ajutor, nu știam să mă bucur fără vinovăție. Prietenele mele râdeau când refuzam să ies la pizza sau când calculam fiecare leu cheltuit la supermarket.

Într-o zi am primit un telefon de la mama:
— Ilinca, ai nevoie de bani? Ai mâncat?
— Da, mamă… Dar tu ai nevoie de mine?
A tăcut câteva secunde.
— Mi-e dor de tine…

Acum sunt adult și am un job stabil. Pot cumpăra orice vreau, dar încă port uneori haine vechi și încă mă uit la prețuri înainte să pun ceva în coș. Mama e bătrână acum și uneori îmi povestește cu regret:
— Poate că am fost prea dură… Dar am vrut doar să fii în siguranță.
O privesc și încerc să-i spun că o iert, dar rana copilului din mine încă doare.

M-am întrebat mereu: oare merită siguranța financiară dacă pierzi bucuria copilăriei? Oare e mai important să ai bani puși deoparte sau amintiri frumoase?

Poate că răspunsul nu e niciodată simplu… Voi ce ați fi ales? Ați fi sacrificat copilul din voi pentru liniștea zilei de mâine?