Umbra unei prietenii: Când copilul devine centrul universului

— Nu mai pot, Simona! Nu mai pot! — vocea lui Mihai răsună din sufragerie, în timp ce Vlad, băiatul Ralucăi, trântea din nou jucăriile pe parchetul nostru proaspăt lustruit. — Nu poate să se joace singur? Sau să se uite la desene?

Am simțit cum mă strâng tâmplele. Era a treia oară săptămâna asta când Raluca venea la noi cu Vlad. De fiecare dată, totul se învârtea în jurul lui: ce mănâncă, ce bea, unde doarme, dacă nu cumva e prea frig sau prea cald. Raluca nu mai era prietena mea de altădată, cea care râdea cu poftă la glumele mele proaste sau care mă suna la miezul nopții să-mi spună că a văzut un film prost. Acum era doar mama lui Vlad.

— Mihai, te rog, încearcă să ai răbdare… — am șoptit, dar el deja ieșise pe balcon, trântind ușa după el.

Raluca a venit în bucătărie cu Vlad în brațe. Avea cearcăne adânci și privirea pierdută. — Îmi pare rău, Simona… Vlad nu vrea să stea singur deloc. Nici la desene nu se uită fără mine. Nu știu ce să mai fac…

Am zâmbit forțat și am încercat să-i spun că e normal, că toți copiii trec prin asta. Dar adevărul era că simțeam cum mă sufoc. Prietenia noastră devenise o anexă la maternitatea ei. Orice discuție începea și se termina cu Vlad. Pe Facebook, Instagram, WhatsApp — peste tot era doar el: Vlad la prima linguriță de supă, Vlad la plimbare, Vlad dormind cu ursulețul. Parcă nu mai exista nimic altceva.

Într-o zi, am încercat să-i spun: — Raluca, știi că mi-e dor de tine? De noi două… Poate ieșim doar noi la o cafea?

A oftat adânc: — Simona, nu pot să-l las pe Vlad cu mama. Plânge după mine. Și dacă pățește ceva? Tu nu înțelegi… E totul pentru mine.

Am tăcut. Poate chiar nu înțelegeam. Eu și Mihai nu aveam copii și nici nu eram siguri că vrem. Dar oare asta ne făcea incapabili de empatie? Sau doar obosiți de atâta sacrificiu afișat ca pe o medalie?

Seara aceea a fost picătura care a umplut paharul. După ce au plecat, Mihai a izbucnit:

— Simona, nu mai vreau să vină aici! Nu mai suport! Parcă suntem bonă și loc de joacă! Prietena ta s-a pierdut cu totul…

L-am privit lung. Avea dreptate? Sau eram noi egoiști?

Am încercat să vorbesc cu Raluca a doua zi:

— Raluca, cred că ar trebui să găsim un echilibru… Să nu mai fie totul despre Vlad când ne vedem. Să fim și noi două, ca înainte.

A izbucnit în plâns:

— Nu poți să înțelegi! Nimeni nu mă înțelege! Toată lumea vrea să fiu ca înainte, dar eu nu mai pot! Sunt mamă acum! Vlad e tot ce am!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. O iubeam pe Raluca ca pe o soră, dar nu mai știam cine era femeia din fața mea.

Au trecut săptămâni fără să ne vedem. Îmi era dor de ea, dar și de liniștea casei mele. Într-o zi am primit un mesaj:

„Simona, îmi pare rău pentru tot. M-am pierdut pe mine și te-am pierdut și pe tine. Poate cândva o să reușim să fim din nou prietene.”

Am plâns mult în seara aia. Am realizat cât de ușor se poate destrăma ceva construit în ani din cauza unei obsesii sau a unei nevoi disperate de a fi perfectă ca mamă.

Acum mă întreb: unde e limita între dragostea pentru copil și pierderea propriei identități? Oare câte prietenii se frâng în tăcere din cauza asta? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Ralucăi?