Umbre între noi: Povestea unei nurori într-o familie românească

— Mulțumesc, fetelor, fără voi nu m-aș fi descurcat! a spus mama lui Radu, zâmbind larg, dar cu ochii fixați undeva deasupra capului meu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era finalul unei zile lungi, plină de zarvă, râsete forțate și priviri aruncate pe sub gene. Eu și Irina, cumnata mea, ne-am privit pentru o clipă — un schimb scurt de complicitate și oboseală. Pe masă, farfuriile goale și paharele uitate păreau martorii tăcuți ai unei sărbători care nu ne aparținea cu adevărat.

— Cu plăcere, am murmurat amândouă aproape în același timp, dar niciuna nu a zâmbit cu adevărat.

Radu, soțul meu, era deja ocupat cu fratele lui la televizor. Bărbații râdeau la un meci de fotbal, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În bucătărie, mama lor ne privea pe sub sprâncene, evaluând dacă am spălat toate vasele sau dacă am lăsat vreo pată pe faianță.

M-am retras pe balcon, cu o cană de ceai rece în mână. Afară ploua mărunt, iar orașul părea să respire greu sub norii grei de toamnă. Irina m-a urmat după câteva minute.

— Ai observat cum ne-a mulțumit? a șoptit ea. Parcă eram menajerele casei, nu parte din familie.

Am dat din cap. — M-am obișnuit. De fiecare dată când venim aici, parcă suntem invizibile. Doar când e nevoie de ajutor ne bagă în seamă.

Irina a oftat adânc. — Știi ce e cel mai greu? Că nici măcar nu pot vorbi cu Vlad despre asta. Îmi spune mereu că exagerez, că mama lui e doar „mai tradiționalistă”.

Am simțit un nod în gât. — Și Radu la fel. Îmi spune să nu iau lucrurile personal. Dar cum să nu le iau? De fiecare dată când încerc să spun ceva la masă, mă întrerupe sau schimbă subiectul. Parcă nu contează ce gândesc sau ce simt.

Ploua tot mai tare. Am privit în jos, la curtea blocului, unde bălțile se uneau într-o oglindă murdară.

— Ți-ai dorit vreodată să pleci? am întrebat-o încet.

Irina a zâmbit trist. — De multe ori. Dar apoi mă gândesc la copii… și la cât de greu ar fi să rup totul. Și totuși, uneori mă simt atât de singură aici…

Am tăcut amândouă o vreme. În casă se auzeau râsete și clinchet de pahare. Pentru ei era o zi reușită. Pentru noi era încă o zi în care ne-am simțit străine.

Îmi amintesc prima mea vizită la ei acasă, acum opt ani. Eram tânără, îndrăgostită și plină de speranță. Mama lui Radu m-a întâmpinat cu un zâmbet politicos și o privire rece.

— Să sperăm că știi să faci sarmale, mi-a spus atunci. La noi în familie femeile gătesc bine.

Am râs atunci, crezând că e o glumă. Dar nu era. În fiecare an, la fiecare sărbătoare, eram testată: ba la cozonaci, ba la curățenie, ba la răbdarea cu copiii.

Radu nu vedea nimic ciudat în asta. „Așa sunt toate mamele”, îmi spunea el. „Nu te mai stresa.”

Dar eu mă stresam. Mă simțeam mereu evaluată, mereu insuficientă. Oricât mă străduiam, parcă nu eram niciodată destul de bună.

Irina trecea prin același lucru. Ne-am apropiat tocmai din cauza acestor frustrări nespuse. Ne sprijineam una pe cealaltă cu priviri și gesturi mici — o mână pe umăr când soacra ridica tonul, un mesaj scurt după o zi grea: „Rezistăm?”

Într-o zi, am încercat să vorbesc deschis cu Radu.

— Simt că nu fac parte din familia ta cu adevărat. Că sunt doar un accesoriu util la ocazii speciale.

El a oftat, vizibil iritat. — Nu mai dramatiza, Maria! Mama te respectă, doar că nu știe să arate asta. Și oricum… ce vrei să fac?

— Să mă asculți! Să fii de partea mea măcar o dată!

A tăcut și a ieșit din cameră fără să spună nimic.

În seara aceea am plâns mult. M-am gândit la părinții mei — cât de cald era acasă la noi, cât de mult conta părerea fiecăruia la masă. Aici eram doar „soția lui Radu”, nu Maria cea care are vise și temeri proprii.

Au trecut anii și m-am obișnuit cu rolul meu de fundal. Dar uneori dorul de apartenență mă lovește ca un val rece.

La ultima aniversare a soacrei, am stat lângă Irina în bucătărie și am privit cum bărbații povestesc despre politică și afaceri, iar noi spălam vasele în tăcere.

— Poate așa e tradiția la noi… Dar oare chiar trebuie să fie așa? am întrebat-o încet.

Irina a ridicat din umeri. — Poate că nu putem schimba nimic… sau poate că putem începe cu noi două.

În acea seară am decis să facem ceva diferit: după ce am terminat treaba, am ieșit împreună la plimbare prin cartier, lăsând bărbații să se descurce singuri cu copiii și restul casei.

Ne-am simțit libere pentru prima dată după mult timp. Am râs sincer și ne-am promis că data viitoare vom spune „nu” când ni se cere ajutorul doar pentru că „așa se face”.

Poate că nu vom schimba familia peste noapte, dar măcar putem schimba felul în care ne vedem pe noi înșine.

Acum mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare cât timp vom mai accepta să fim doar decorul vieții altora? Poate că e timpul să ne spunem povestea cu voce tare.