Umbrele din casa noastră: Povestea unei prietenii încercate de familie

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea Lidiei răsuna în bucătăria mea, spartă de lacrimi și de furie. Era sâmbătă dimineața, iar eu tocmai turnam cafeaua în cești. Lidia stătea la masa mea, cu mâinile strânse în poală, tremurând. Ochii ei albaștri, de obicei vioi, erau acum roșii și umflați. — Iar vin peste noi. Iar! Nici nu apuc să-mi trag sufletul după săptămâna asta nebună la birou, că duminica trebuie să fiu bunica perfectă pentru copiii Anei. Dar nu sunt bunica lor! Nu sunt nici măcar mama ei!

Am simțit cum mă strânge inima. O știam pe Lidia de peste douăzeci de ani. Împărțisem bucurii, necazuri, divorțuri și iubiri noi. Dar niciodată nu o văzusem atât de răvășită. De când se recăsătorise cu Doru, viața ei părea să fi intrat pe un făgaș liniștit. Însă Ana, pasagera lui Doru din prima căsătorie, și cei doi copii ai ei, veneau în fiecare weekend să stea la ei. La început, Lidia fusese încântată. Îi plăceau copiii, îi plăcea ideea de familie mare. Dar cu timpul, vizitele s-au transformat într-o povară.

— Ai vorbit cu Doru? — am întrebat-o încet.

— De câte ori să-i spun? Se supără, se închide în el. Zice că Ana nu are unde să meargă, că e greu cu doi copii mici și un soț care a plecat în Anglia. Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta? — vocea ei era spartă de neputință.

Mi-am amintit cum era Lidia înainte: mereu cu zâmbetul pe buze, mereu gata să organizeze o ieșire sau o petrecere. Acum, fiecare weekend era o corvoadă. Ana venea cu copiii, lăsa hainele peste tot, gătea doar ce le plăcea lor și nu ridica un deget la curățenie. Copiii alergau prin casă, trânteau uși, țipau. Doru încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori se retrăgea în biroul lui și lăsa totul pe umerii Lidiei.

— Maria, știi ce e cel mai greu? — a continuat Lidia, privind în gol. — Să nu poți spune nimic fără să pari egoistă. Să nu poți cere o zi doar pentru tine fără să fii acuzată că nu ai inimă. M-am săturat să fiu mereu cea care cedează.

Am oftat adânc. Știam că nu există soluții simple. Familia recompusă e ca un puzzle cu piese care nu se potrivesc mereu. Odată am încercat să-i spun Anei, într-o doară:

— Poate ar trebui să vă găsiți un loc doar al vostru pentru weekenduri…

Ana m-a privit ca și cum aș fi spus cea mai mare cruzime din lume:

— Dar tata vrea să fim împreună! Și copiii îl iubesc! Nu vreți să aveți nepoți aproape?

Cum să-i explici unui om tânăr că uneori dragostea sufocă? Că prezența constantă poate deveni apăsătoare?

Într-o duminică după-amiază, am trecut pe la Lidia fără să anunț. Am găsit-o pe Ana pe canapea, cu telefonul în mână, iar copiii se certau pe covor. Lidia spăla vasele singură în bucătărie.

— Bună ziua! — am salutat vesel.

Ana a ridicat ochii scurt:

— Bună… Mama vitregă e la datorie! — a spus ironic.

Lidia s-a întors spre mine cu o privire rugătoare.

— Maria, hai la o cafea… — vocea îi tremura.

Am stat împreună la masă și am simțit tensiunea plutind între noi ca un nor gros. Doru a apărut abia spre seară, cu o pungă de cumpărături și un zâmbet larg.

— Ce face familia mea frumoasă? — a întrebat el teatral.

Lidia a zâmbit forțat și s-a retras în dormitor sub pretextul unei migrene. M-am dus după ea.

— Nu mai pot, Maria… Simt că nu mai sunt eu. Casa asta nu mai e casa mea.

Am strâns-o în brațe și am simțit cât de mică și fragilă devenise prietena mea cea puternică.

În zilele următoare am încercat să o ajut cum am putut: am ieșit la plimbări lungi prin parc, am vorbit ore întregi la telefon. Dar problema rămânea: Lidia nu avea curajul să-i spună lui Doru cât de mult o doare situația asta.

Într-o seară ploioasă de aprilie, Lidia m-a sunat plângând:

— Am izbucnit… I-am spus lui Doru totul. Că nu mai pot, că vreau liniște măcar două weekenduri pe lună. S-a supărat rău… A zis că sunt egoistă și că nu mă gândesc la Ana și la copii.

— Și tu? Ce-ai simțit?

— Eliberare… și vinovăție. Multă vinovăție.

Am stat mult pe gânduri după acea discuție. Câte dintre noi nu ne-am sacrificat liniștea pentru alții? Câte nu ne-am pierdut identitatea încercând să fim pe plac tuturor?

După câteva luni de tensiuni și discuții aprinse, Doru a acceptat ca Ana să vină doar o dată pe lună cu copiii. Lidia a început să-și recapete zâmbetul și energia. Dar rana rămâne: relația cu Doru s-a răcit, iar Ana o privește acum cu răceală și suspiciune.

Uneori mă întreb dacă merită să-ți pierzi liniștea pentru fericirea altora. Oare unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la fericirea personală? Voi ce ați face în locul Lidiei?