„Un nepot îmi ajunge!”: Povestea despărțirii unei familii românești

— Un nepot îmi ajunge, Ana! Nu mai trebuie să aduci altul pe lume, că nu suntem fabrică de copii!

Am rămas cu mâna pe clanța ușii, cu inima bătându-mi nebunește. Maria, soacra mea, stătea în mijlocul bucătăriei, cu privirea tăioasă și brațele încrucișate. Mirosea a ciorbă de perișoare și a supărare veche. Eram însărcinată în luna a patra cu al doilea copil, iar vestea nu fusese primită cu bucurie, ci cu o răceală care m-a făcut să tremur.

— Mamă, nu e treaba ta, a intervenit Vlad, soțul meu, încercând să-și păstreze calmul. E familia noastră, decizia noastră.

Maria a oftat teatral și s-a așezat la masă, trântind cana de ceai.

— Vlad, tu nu știi cât de greu e să crești copii. Eu am crescut trei și am rămas singură. Voi n-aveți nici casă voastră, nici bani destui. Ce-o să faceți cu doi copii? O să ajungeți la sapă de lemn!

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în gât. Nu era prima dată când Maria îmi spunea că nu sunt destul de bună pentru fiul ei sau că nu mă descurc. Dar acum era altceva: simțeam că îmi neagă dreptul la fericire, la familie.

În acea seară, după ce am ajuns acasă, Vlad m-a luat în brațe.

— Nu o băga în seamă. E doar speriată. Știi cum e ea…

Dar nu era doar atât. În zilele următoare, Maria a început să sune zilnic. Îl chema pe Vlad la ea sub tot felul de pretexte: ba că i s-a stricat televizorul, ba că are nevoie de ajutor la cumpărături. De fiecare dată când mergea, se întorcea acasă abătut.

— Ce ți-a mai zis? l-am întrebat într-o seară.

— Că ar fi trebuit să ne gândim mai bine. Că tu nu ești pregătită pentru doi copii. Că ar trebui să ne mutăm la ea dacă vrem să ne descurcăm…

Am simțit cum mă sufoc. Nu voiam să mă mut la Maria. Aveam nevoie de spațiul nostru, oricât de mic ar fi fost apartamentul cu două camere din cartierul Titan.

Apoi au început discuțiile despre bani. Maria îi dădea lui Vlad plicuri cu bani „pentru copii”, dar mereu cu reproșuri:

— Să nu-i dai Anei toți banii! Să nu-i cheltuie pe prostii!

M-am simțit umilită. Parcă eram o străină în propria familie. Vlad încerca să mă liniștească, dar între noi s-a instalat o tăcere grea. Într-o seară, după ce am adormit-o pe Ilinca, fetița noastră de trei ani, am izbucnit:

— De ce nu mă apără? De ce nu îi spune clar că suntem o familie și că nu are dreptul să se bage?

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Mi-e greu… E mama. Știi cât a suferit după tata… Nu vreau să o rănesc mai mult.

Am simțit că mă prăbușesc. Eu eram deja rănită.

Când s-a născut Rareș, băiețelul nostru, Maria a venit la spital cu un buchet imens de flori și o privire rece.

— Să fie sănătos… Dar sper să vă descurcați singuri!

În primele luni după naștere, Maria a venit rar pe la noi. Când venea, îl lua pe Vlad deoparte și îi șoptea lucruri pe care nu le auzeam niciodată. Îl vedeam cum se închide în el, cum devine tot mai absent.

Într-o zi, am găsit-o pe Ilinca plângând în camera ei.

— Ce s-a întâmplat, iubita?

— Bunica a zis că Rareș e mai important decât mine… Că el e băiat și trebuie să ai grijă de el mai mult.

Mi s-a rupt sufletul. Am mers direct la Vlad:

— Nu mai pot! Dacă mama ta continuă așa, eu plec cu copiii! Nu vreau ca Ilinca să crească simțindu-se mai puțin iubită!

A fost pentru prima dată când Vlad a ridicat tonul la Maria.

— Mamă, dacă mai faci diferențe între copii sau dacă o mai vorbești urât pe Ana, nu mai vii la noi!

Maria a plâns atunci ca un copil. A spus că nu știe cum să fie altfel, că toată viața ei a luptat singură și că îi e frică să nu ne pierdem cu toții.

Au urmat luni grele. Am mers împreună la consiliere de familie. Am vorbit despre frici vechi, despre lipsuri și despre dorința de control care o măcina pe Maria. Am aflat că ea fusese mereu pusă pe locul doi în propria familie și că repeta fără să vrea aceleași greșeli.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem zile tensionate, încă există momente când simt că nu sunt destul pentru familia lui Vlad. Dar am învățat să vorbim deschis și să punem limite sănătoase.

Uneori mă întreb: oare câte familii din România trec prin astfel de conflicte? Câte femei simt că nu sunt suficient de bune pentru soacrele lor? Și câți bărbați rămân prinși între două lumi?

Poate că răspunsurile nu sunt simple, dar știu sigur că fiecare familie merită șansa la vindecare și iubire adevărată.

Oare voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să vă păstrați familia unită când totul părea pierdut?