Un nou început: Când mama s-a mutat la mine

— Nu vreau să fiu o povară, Delia! a izbucnit mama, cu vocea tremurândă, în timp ce își strângea halatul pe lângă trupul firav. Era a treia oară într-o săptămână când încercam să-i explic că nu are de ce să-și facă griji. Dar adevărul era că nici eu nu eram pregătită pentru schimbarea asta.

În acea dimineață de martie, ploua mărunt peste București, iar eu mă chinuiam să-i găsesc loc printre mobilele mele, printre obiceiurile mele, printre viața mea. Mama, Elena, avea 65 de ani și o energie care altădată mă exaspera. Acum, când genunchii îi cedau și bastonul îi devenise tovarăș de nădejde, energia aceea părea doar o umbră.

— Nu ești o povară, mamă. Ești mama mea. Și ai grijă, te rog, la covorul ăsta! am spus, încercând să ascund iritarea din voce.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea patului din camera pe care i-o pregătisem. Camera aceea fusese biroul meu. Acum era plină de cutii cu hainele ei, de medicamente și de mirosul familiar al cremei de gălbenele.

— Ți-am spus că nu trebuia să-ți schimbi viața pentru mine. Puteam să mă descurc și singură la Buzău.

— Știi bine că nu mai puteai. Și nici eu nu mai puteam dormi noaptea de griji.

A tăcut. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem două femei obosite, nu doar mamă și fiică. Am privit-o cum își aranjează pozele cu tata pe noptieră și mi-am amintit de copilăria mea: cum mă certa că nu-mi fac temele, cum mă striga la masă, cum îmi spunea că trebuie să fiu puternică.

Acum eu trebuia să fiu puternică pentru ea.

Primele săptămâni au fost un carusel de emoții. Mama voia să gătească, dar nu mai putea sta mult în picioare. Încerca să mă ajute cu rufele, dar scăpa hainele pe jos. Eu veneam obosită de la muncă și găseam casa răvășită sau o găseam pe ea plângând în baie.

— Delia, nu mai sunt bună de nimic! a spus într-o seară, când am găsit-o încercând să urce singură scările.

M-am așezat lângă ea pe treaptă și i-am luat mâna rece între palmele mele.

— Ești mama mea. Asta e tot ce contează.

Dar adevărul era că mă simțeam copleșită. Prietenele mele ieșeau la teatru sau la cafea. Eu refuzam invitațiile una după alta. Simțeam că viața mea se micșorează odată cu a ei.

Într-o duminică, fratele meu, Radu, a venit în vizită. S-a uitat la noi două și a spus:

— Poate ar trebui să angajăm pe cineva să stea cu ea ziua. Tu nu poți face totul singură.

Mama s-a înfuriat:

— Nu vreau străini în casă! Delia știe ce-mi place, știe cum să-mi facă ceaiul!

M-am simțit prinsă la mijloc între datoria față de ea și nevoia mea de libertate. Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și lacrimi ascunse sub pernă.

Au urmat zile în care abia ne vorbeam. Eu eram mereu pe fugă, ea mereu nemulțumită. Până într-o seară când am găsit-o privind vechiul album cu poze.

— Ți-aduci aminte când ai fugit de acasă la 16 ani? m-a întrebat zâmbind trist.

Am râs amar:

— Da… Am fugit două ore și m-am întors flămândă.

— Atunci mi-am dat seama cât de tare te iubesc. Și cât de greu e să te las să fii tu însăți.

Am simțit un nod în gât. Poate că nici eu nu știam cum să o las să fie ea însăși acum, când avea nevoie de mine mai mult ca oricând.

Într-o zi am decis să facem ceva împreună: am gătit cozonac după rețeta bunicii. Am râs când am vărsat făina pe jos și am plâns când am gustat prima felie caldă. Pentru prima dată după mult timp, casa a fost plină de mirosuri familiare și de liniște.

Au trecut luni până când am reușit să găsim un echilibru. Am angajat o doamnă din cartier care venea câteva ore pe zi. Mama s-a obișnuit greu cu ideea, dar a ajuns să-i spună „prietena mea”. Eu am început să ies din nou cu prietenele mele și să respir puțin aer proaspăt.

Relația noastră s-a schimbat. Am început să vorbim despre lucruri pe care le-am ascuns ani întregi: despre fricile noastre, despre greșelile făcute, despre visele neîmplinite. Am descoperit că mama nu era doar mama — era o femeie cu doruri și regrete proprii.

Într-o seară târzie, stând împreună la fereastră și privind luminile orașului, mama mi-a spus:

— Îți mulțumesc că m-ai primit aici. Știu că nu e ușor pentru tine.

Am zâmbit printre lacrimi:

— Nici pentru tine nu e ușor… Dar poate că așa trebuia să fie ca să ne regăsim una pe cealaltă.

Acum mă uit la ea cum adoarme liniștită în camera ei nouă și mă întreb: Oare câți dintre noi avem curajul să ne lăsăm părinții aproape atunci când devin vulnerabili? Oare cât de mult ne schimbăm noi atunci când trebuie să fim sprijinul celor care ne-au crescut?