Zece ani de vise: Fiul nostru și propunerea care ne-a schimbat viața

— Mamă, tata, trebuie să vorbim. Acum.
Vocea lui Vlad a spart liniștea serii, în timp ce eu încă mai țineam în mâini o cană cu ceai fierbinte, abia așezată pe masa din bucătăria improvizată. Radu, soțul meu, tocmai ieșise din baie, cu mâinile crăpate de la ciment și vopsea. Ne-am privit amândoi, simțind că urmează ceva grav.

Zece ani am muncit cot la cot să ridicăm casa asta. Fiecare cărămidă, fiecare grindă, fiecare sacrificiu — toate pentru visul nostru de a avea un loc doar al nostru, la marginea pădurii, cu miros de fân proaspăt și liniște cât cuprinde. Ne-am vândut apartamentul din Baia Mare, am renunțat la vacanțe, la ieșiri cu prietenii, la tot ce părea frivol. Am trăit în chirie, apoi într-o rulotă, apoi în două camere improvizate, doar ca să putem pune bani deoparte pentru fiecare etapă a construcției.

Vlad a crescut printre saci de ciment și scânduri. Îl luam cu noi pe șantier după școală, îi făceam temele pe o masă de plastic, iar el visa la orașe mari și la viață „adevărată”. Când a intrat la facultate la Cluj, am plâns de bucurie și de dor. L-am încurajat să plece, să-și urmeze visurile. Dar mereu am sperat că se va întoarce.

Acum era aici, în pragul casei aproape terminate, cu ochii lui albaștri plini de o hotărâre pe care nu o mai văzusem niciodată.

— Am primit o ofertă de muncă în Germania. E ceva serios. Și… vreau să plec. Dar nu singur. Vreau să veniți și voi cu mine.

Mi s-a tăiat respirația. Radu a rămas nemișcat, cu privirea pierdută spre fereastră.

— Vlad… noi am făcut totul pentru casa asta. Pentru tine! Cum să plecăm acum? a izbucnit Radu.

— Tata, aici nu e nimic pentru mine! Nu găsesc de lucru pe domeniul meu, salariile sunt mici… Voi vă chinuiți de zece ani și tot nu e gata! În Germania putem avea o viață mai bună toți trei.

Am simțit cum mă apasă un nod în gât. M-am uitat la pereții netencuiți, la ferestrele fără perdele, la grădina încă plină de moloz. Toate visele noastre erau aici. Dar Vlad era tot visul nostru.

— Mamă… știu cât ai muncit. Dar nu vreau să văd cum vă irosiți bătrânețea aici, între datorii și promisiuni că „la anul terminăm”. În Germania putem începe altfel. Putem fi împreună.

Radu s-a ridicat brusc:

— Eu nu plec nicăieri! Aici e casa mea! Aici am pus tot ce am avut! Dacă tu vrei să fugi după bani, du-te! Dar eu nu las totul baltă!

Vlad a tăcut. Eu am simțit cum mi se rupe sufletul între ei doi. Seara aceea a trecut în tăcere grea. Nici unul nu a mai spus nimic. Am stat pe marginea patului și am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață am găsit-o pe mama lui Radu în curte, udând florile. Avea 80 de ani și refuza să se mute la oraș.

— Ce-i cu tine, Ilinca? Pari abătută.

I-am spus totul. M-a ascultat fără să mă întrerupă.

— Fiecare generație are războiul ei, fată dragă. Voi v-ați luptat pentru casă; Vlad se luptă pentru viitorul lui. Nu-l judeca prea aspru.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Am încercat să vorbesc cu Radu:

— Poate ar trebui să-l ascultăm pe Vlad… Poate are dreptate. Poate ne-am încăpățânat prea mult cu casa asta.

— Ilinca! Tu chiar vrei să arunci zece ani de muncă pe fereastră? Să plecăm ca niște pribegi? Să lăsăm totul?

— Nu știu… Dar dacă rămânem aici și Vlad pleacă singur? Dacă nu-l mai vedem decât de Crăciun?

Radu a tăcut mult timp. Apoi a ieșit afară și s-a apucat să bată cuie la acoperiș. Așa își consuma el furia.

În zilele următoare, Vlad a încercat să ne convingă cu cifre, cu poze de pe internet, cu povești despre români care au reușit afară. Eu mă uitam la el și vedeam copilul care îmi cerea ajutor la teme, dar și bărbatul care voia altceva decât am visat noi pentru el.

Într-o seară am ieșit toți trei pe terasă. Era răcoare și mirosea a ploaie.

— Vlad… dacă plecăm cu tine, ce se întâmplă cu casa asta? am întrebat eu încet.

— O vindem sau o lăsăm în grija cuiva până vedem dacă ne place acolo…

Radu a izbucnit:

— Eu nu pot! Nu pot să las totul! Dacă tu vrei să pleci, du-te! Dar eu rămân aici!

Vlad s-a ridicat și a plecat fără să spună nimic. Eu am rămas între doi bărbați pe care îi iubeam mai mult decât orice pe lume și nu știam ce e corect.

Au trecut două săptămâni de tăceri apăsătoare. Vlad s-a pregătit de plecare. În ziua despărțirii l-am îmbrățișat strâns:

— Să ai grijă de tine… Și să nu uiți niciodată că aici e mereu acasă.

A plecat fără să se uite înapoi. Radu s-a închis în casă și n-a vorbit cu mine două zile.

Acum stau singură pe terasa casei aproape terminate și mă întreb: oare ce e mai important — casa pe care am construit-o sau familia pe care risc să o pierd? Oare câți dintre noi nu ajungem la răscrucea asta? Ce ați fi făcut voi în locul meu?