Ziua în care am pierdut-o pe Ana: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște fiica
— Ana, te rog, nu mai ridica tonul la mine! am strigat, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei scăldate de lumina rece a dimineții. Mi-am strâns halatul pe lângă corp, simțind cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca o palmă peste față.
— Mama, nu înțelegi! Nu mai sunt copilul tău! Am propria mea viață acum, a răspuns ea, cu ochii reci, evitând să mă privească. Pe masă, cafeaua uitată se răcise de mult.
Așa a început totul. Sau poate totul începuse cu mult înainte, dar eu refuzasem să văd. Ana fusese mereu sufletul casei: râdea din orice, mă ajuta la gătit, îmi povestea tot ce i se întâmpla. Dar de când l-a cunoscut pe Radu și s-au căsătorit, parcă o mână nevăzută a tras o cortină între noi.
Radu… Nu pot spune că nu l-am plăcut niciodată, dar nici nu l-am simțit vreodată ca parte din familie. Era tăcut, distant, mereu cu ochii în telefon sau la televizor. Când veneau la noi în vizită, Ana părea mereu grăbită să plece. Nu mai stătea la povești cu mine și cu tatăl ei, Ion. Nu mai râdea la glumele noastre. Parcă era altcineva.
Într-o seară de toamnă, după o altă vizită scurtă și rece, Ion m-a găsit plângând în dormitor.
— Maria, las-o să-și trăiască viața. Poate e doar o perioadă…
— Nu vezi că nu mai vorbește cu mine? Nu mă mai sună decât dacă are nevoie de ceva! Ce i-am făcut? Ce am greșit?
Ion a oftat și m-a luat în brațe. Dar îmbrățișarea lui nu putea umple golul lăsat de absența Anei.
Au trecut luni. Am încercat să mă apropii de ea. I-am trimis mesaje, i-am dus prăjituri la serviciu, am invitat-o la masă duminica. De fiecare dată găsea un motiv să refuze sau venea doar pentru câteva minute, cu Radu mereu lângă ea, tăcut și posac.
Într-o zi, am auzit zvonuri prin sat că Radu ar fi gelos și posesiv. Că nu-i place ca Ana să stea prea mult cu noi. Că o controlează. M-am cutremurat. Am încercat să vorbesc cu ea despre asta.
— Ana, ești fericită? Totul e bine între voi?
— Mamă, te rog! Nu mai băga nasul unde nu-ți fierbe oala! Sunt adultă!
A plecat trântind ușa. Am rămas în prag, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji.
În Ajunul Crăciunului am pregătit totul ca pe vremuri: cozonaci, sarmale, salată boeuf. Am pus masa pentru patru persoane, sperând că poate de data asta vor sta mai mult. Au venit târziu. Ana era palidă și abia vorbea. Radu s-a așezat la masă fără să salute.
— Ce ai pățit? am întrebat-o încet.
— Nimic… Sunt doar obosită.
Dar ochii ei spuneau altceva: tristețe, teamă sau poate resemnare.
După ce au plecat, Ion mi-a spus:
— Maria, trebuie să accepți că Ana are viața ei acum. Poate nu e vina noastră…
Dar eu nu puteam să accept. Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase din copilăria ei: cum îi citeam povești înainte de culcare, cum dansam împreună prin bucătărie… Unde dispăruse fata mea?
Am început să mă simt vinovată. Poate am fost prea protectoare. Poate am greșit undeva. Sau poate lumea s-a schimbat și eu nu mai știu cum să fiu mamă pentru o femeie adultă.
Într-o zi am primit un mesaj de la Ana: „Mamă, nu pot veni azi. Radu nu se simte bine.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „îmi pare rău”.
Am decis să merg la ea acasă fără să anunț. Când am ajuns, am găsit-o singură pe balcon, fumând nervos.
— Ana… ce se întâmplă cu tine?
S-a uitat la mine cu ochii înroșiți:
— Mamă… Nu pot vorbi acum. Te rog…
Am simțit că mă prăbușesc. Am plecat fără să spun nimic.
Zilele au trecut greu. Casa era tot mai goală fără râsul ei. Ion încerca să mă facă să ies din casă, să mergem la biserică sau la piață împreună. Dar eu nu voiam decât să-mi văd fata fericită din nou.
Într-o seară târzie, Ana m-a sunat plângând:
— Mamă… nu mai pot… Radu țipă la mine mereu… Nu mă lasă să vorbesc cu nimeni…
Am simțit cum mi se rupe inima.
— Ana, vino acasă! Te rog! Nu trebuie să suporți așa ceva!
A doua zi dimineață a venit la noi cu un rucsac mic și ochii umflați de plâns. Am ținut-o în brațe ore întregi fără să spunem nimic.
Au urmat luni grele: divorțul, bârfele din sat, vizitele la psiholog. Dar încet-încet Ana a început să zâmbească din nou. S-a angajat la o grădiniță și a redevenit fata mea veselă și caldă.
Acum stau pe bancă în fața casei și privesc cum soarele apune peste satul nostru liniștit. Mă întreb: Oare câte mame trec prin ce am trecut eu? Oare cât de mult putem face pentru copiii noștri fără să-i pierdem? Voi ce ați fi făcut în locul meu?