Ziua în care nu am fost binevenită: o aniversare fără nepot

— Mamă, te rog să nu vii mâine la ziua lui Vlad. Nu cred că e o idee bună.

Vocea lui Radu, fiul meu, răsuna rece și distant în receptor. Am rămas cu telefonul la ureche, incapabilă să scot un sunet. Mâinile îmi tremurau, iar inima bătea atât de tare încât aveam impresia că se va sparge în mii de bucăți. Era pentru prima dată când mi se spunea atât de clar că nu sunt dorită.

— Dar… Radu, e ziua lui Vlad, are doar șapte ani! Sunt bunica lui… Cum să nu vin? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu vreau să stricăm atmosfera. Știi bine că între tine și Ana nu e pace. Nu vreau certuri, nu vreau tensiuni. E ziua copilului meu, nu a voastră.

Am simțit cum mi se taie respirația. Ana, nora mea, nu mă suportase niciodată. De la început, orice gest al meu fusese interpretat greșit: dacă îi aduceam flori, spunea că sunt ipocrită; dacă îi ofeream sfaturi despre creșterea copilului, mă acuza că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Radu încerca mereu să fie mediator, dar de data asta a ales tabăra ei.

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am așezat pe marginea patului și am privit pe geam, la copacii goi de pe stradă. Era februarie, frig și cenușiu, iar în sufletul meu era și mai frig.

Mi-am adus aminte de ziua în care s-a născut Vlad. Eram acolo, la spital, cu ochii plini de lacrimi de fericire. Îl țineam în brațe și îi promiteam că voi fi mereu lângă el. I-am cumpărat primul ursuleț de pluș, i-am cântat primul cântec de leagăn. Ani la rând am fost cea care îl lua de la grădiniță când părinții întârziau la serviciu, cea care îi făcea clătite duminica dimineața.

Dar totul s-a schimbat după ce Ana a rămas fără serviciu și a început să stea acasă. Devenise tot mai posesivă cu Vlad și tot mai iritată de prezența mea. Orice discuție se transforma într-o ceartă mocnită: „Nu-i da ciocolată! Nu-l lăsa să se uite la desene! Nu-l lua în brațe când plânge, trebuie să fie bărbat!”

Într-o zi, după o discuție aprinsă despre educația lui Vlad, Ana mi-a spus direct: „Nu ești mama lui! Nu ai dreptul să decizi nimic pentru el!” Radu a încercat să calmeze spiritele, dar eu am simțit atunci că ceva s-a rupt între noi.

De atunci, vizitele mele au devenit tot mai rare și mai scurte. Vlad mă întreba mereu: „Buni, de ce nu mai vii?” Îi inventam scuze: „Buni e ocupată”, „Buni e obosită”. Dar adevărul era că nu mai eram dorită.

Acum, în ajunul aniversării lui Vlad, mă simțeam ca un intrus în propria familie. Am încercat să vorbesc cu sora mea, Ioana.

— Nu pot să cred că Radu ți-a spus asta! a exclamat ea revoltată. Ești mama lui! Cum poate să uite tot ce ai făcut pentru el?

— Nu știu… Poate am greșit undeva. Poate am fost prea prezentă… Poate Ana are dreptate și ar trebui să mă retrag.

— Nu! Familia nu se abandonează așa! Trebuie să vorbești cu Radu față în față.

Am petrecut noaptea plângând și răscolind amintiri: prima zi de școală a lui Radu, serbările la care mergeam împreună, serile când îi citeam povești până adormea cu capul pe umărul meu. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să fiu exclusă din viața propriului nepot?

A doua zi dimineață am pregătit un cadou pentru Vlad: o carte cu povești ilustrate și o scrisoare scrisă de mână. Am pornit spre blocul lor cu inima cât un purice. Am urcat scările încet, cu genunchii moi. În fața ușii lor am ezitat câteva secunde, apoi am apăsat soneria.

A deschis Ana. M-a privit rece, fără niciun zâmbet.

— Ce cauți aici?

— Am venit doar să-i las un cadou lui Vlad… Nu vreau să intru, nu vreau să deranjez.

— Lasă-l aici. Vlad e ocupat cu copiii invitați. Și te rog… data viitoare anunță înainte să vii.

Mi-a smuls pachetul din mână și a închis ușa fără alte cuvinte. Am rămas pe palier cu ochii în lacrimi și cu sufletul gol.

Am coborât scările ca într-un vis urât. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă merită să mai lupt pentru familia mea sau dacă ar trebui să accept că locul meu nu mai e acolo.

Seara târziu am primit un mesaj de la Radu: „Mulțumim pentru carte. Vlad s-a bucurat.” Atât. Nicio invitație, nicio explicație.

M-am uitat lung la telefon și am început să scriu o scrisoare către mine însămi: „Când dragostea nu mai e suficientă? Când devine o povară? Oare cât trebuie să lupți pentru cei pe care îi iubești înainte să accepți că ai pierdut?”

Poate că nu sunt singura mamă sau bunică ce trece prin asta. Poate că mulți dintre noi ne simțim excluși din viețile celor dragi fără să știm exact unde am greșit. Dar oare chiar greșim noi sau pur și simplu lumea se schimbă prea repede pentru inimile noastre?

Voi ce ați face în locul meu? Ați continua să luptați sau ați lăsa timpul să vindece rănile?