Când dragostea devine război: Povestea unei familii sfâșiate de moștenire

— Nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine, Sorin! Ți-ai uitat copilăria? Ți-ai uitat cine a stat lângă tine când ai avut nevoie?

Vocea Ioanei răsuna în sufrageria noastră, cândva plină de râsete, acum goală și rece ca o pivniță. Stăteam pe marginea canapelei, cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Sorin, fratele meu mai mare, se ridicase în picioare, cu ochii injectați de furie și mâinile strânse în pumni.

— Nu eu am început asta, Ioana! Dacă tata ar fi lăsat lucrurile clar scrise, nu ne-am fi certat acum ca niște câini pe un os! Dar nu, totul e la grămadă, și fiecare crede că merită mai mult! spuse el, aruncând o privire tăioasă spre mine.

Eu, Maria, sora cea mică, eram prinsă la mijloc. Îmi simțeam stomacul răsucit de anxietate. Mama stătea în colțul camerei, cu ochii roșii de plâns, încercând să ne oprească din priviri. Dar nimic nu mai funcționa. Tata murise acum două luni, iar testamentul lui era un simplu caiet cu notițe vagi și promisiuni făcute la gura sobei.

În fiecare zi, după înmormântare, casa noastră din Ploiești devenise scena unui nou episod de ceartă. Sorin voia apartamentul din centru — „că el a avut grijă de tata când era bolnav”. Ioana insista că terenul de la țară îi revine ei — „că ea a muncit pământul cu tata în fiecare vară”. Eu nu voiam decât liniște. Dar liniștea dispăruse odată cu tata.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am apropiat încet și am pus mâna pe umărul ei.

— Mamă… ce facem? Cum îi împăcăm?

Ea a oftat adânc și mi-a șoptit:

— Nu știu, Maria. Parcă nu-i mai recunosc. Parcă nu mai suntem noi…

Am simțit un nod în gât. Îmi aminteam serile când stăteam toți patru la masă, povestind despre ziua noastră, râzând de glumele lui tata. Acum, fiecare masă era o tăcere apăsătoare sau o explozie de reproșuri.

Într-o zi, Ioana a venit cu un avocat. Sorin a adus și el unul. S-au așezat la masa din sufragerie ca niște străini care negociază un contract rece. Eu am refuzat să particip. M-am dus în camera mea și am ascultat cum se certau pe fiecare metru pătrat, pe fiecare mobilă veche, pe fiecare amintire.

Seara aceea a fost apogeul. Am ieșit din cameră când am auzit țipete:

— Dacă nu semnezi acum, să nu mai calci pragul casei asteia! a urlat Sorin.

— Să-ți fie rușine! Tata s-ar răsuci în mormânt dacă te-ar auzi! i-a răspuns Ioana printre lacrimi.

M-am uitat la ei și am simțit că mi se rupe sufletul. Am strigat cât am putut:

— Opriți-vă! Nu vedeți ce faceți? Tata a murit și voi vă omorâți între voi pentru niște ziduri!

S-au uitat la mine ca la un străin. Pentru o clipă, am văzut în ochii lor frica — frica de a pierde totul, inclusiv unul pe altul.

A doua zi, Ioana a plecat la București la soțul ei. Sorin s-a mutat la prietena lui din Brașov. Mama a rămas singură în casa care odinioară era plină de viață.

Au trecut luni. Am încercat să-i adun din nou la masă de Crăciun. Le-am trimis mesaje lungi, rugându-i să lase ura deoparte măcar pentru o zi. Niciun răspuns. Mama a pus masa pentru patru, dar am mâncat doar noi două.

Într-o noapte târzie, am găsit într-un sertar o scrisoare de la tata. Scrisul lui tremurat spunea: „Sper ca după ce nu voi mai fi, să rămâneți uniți. Nimic nu valorează mai mult decât dragostea dintre voi.”

Am plâns ore întregi cu scrisoarea strânsă la piept. A doua zi am sunat-o pe Ioana.

— Te rog… hai acasă. Măcar să vorbim.

A tăcut mult timp la telefon.

— Nu pot încă, Maria… Prea multe s-au spus…

Am încercat apoi la Sorin.

— Nu vreau să aud de ea! Să-și vadă de viața ei!

Mi-am dat seama că războiul acesta nu era despre bani sau case. Era despre orgolii rănite și iubiri neîmpărtășite. Despre promisiuni nespuse și dorința fiecăruia de a fi văzut și apreciat.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare cât valorează o casă dacă e goală? Oare ce preț are liniștea când dragostea s-a risipit?

Poate că într-o zi vom reuși să ne iertăm și să ne regăsim ca frați. Dar până atunci…

Ce e mai important: averea lăsată sau familia pierdută? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?