Când ginerele meu a schimbat totul într-o zi de vară

— Mamă, nu știu dacă să-l rog pe Radu… știi cum e el, a zis Irina, fiica mea, în timp ce mă ajuta să adun ultimele sacoșe din piață. Soarele ardea nemilos peste asfaltul încins, iar eu simțeam cum fiecare kilogram din plasele mele apasă nu doar pe mâini, ci și pe suflet.

— Lasă, Irina, nu vreau să-l deranjez. Mă descurc eu cu autobuzul, am încercat să spun cu voce tare, dar în sinea mea știam că nu mai am putere. Genunchii îmi tremurau, iar gândul la urcatul în autobuz cu toate acele bagaje mă făcea să-mi vină să plâng.

Irina s-a uitat la mine cu ochii ei mari, triști. Știam că se simte prinsă la mijloc între mine și soțul ei. De când s-au căsătorit, parcă nu mai era aceeași fată veselă și deschisă. Radu era mereu grăbit, mereu cu ochii în telefon, mereu cu un aer de superioritate care mă făcea să mă simt mică în propria familie.

— Hai să încercăm totuși… poate azi are o zi mai bună, a zis ea cu jumătate de gură și a scos telefonul.

Am auzit-o vorbind încet la telefon:

— Radu… da, știu că ești ocupat… dar mama are multe sacoșe… Da, știu… Dar nu poate lua autobuzul… Bine… Bine…

A închis și s-a uitat la mine fără speranță.

— Zice că vine în zece minute.

Am simțit un nod în gât. Zece minute în care am stat pe banca din fața pieței, cu sacoșele la picioare și privirea pierdută printre oamenii care treceau grăbiți. Mă gândeam la tata, Dumnezeu să-l ierte, cum mă lua de mână când eram mică și nu mă lăsa niciodată să car nimic greu. Mă gândeam la Irina copil, cum îi promiteam că o să fiu mereu lângă ea. Și acum? Acum eram o povară.

Radu a oprit mașina brusc lângă noi. Nici nu s-a dat bine jos că a început:

— Nu puteai să iei un taxi? De ce trebuie mereu să mă chemați pe mine?

Irina s-a retras imediat într-o tăcere apăsătoare. Eu am încercat să zâmbesc forțat:

— Îmi pare rău, Radu. N-am vrut să te deranjez. Dar chiar nu mai pot cu atâtea sacoșe…

El a oftat adânc și a început să arunce sacoșele în portbagaj fără să spună nimic. Am urcat pe bancheta din spate și am simțit cum fiecare kilometru până acasă e o eternitate. În mașină era liniște. Doar radioul murmura ceva despre caniculă și trafic infernal.

La un moment dat, Radu a izbucnit:

— Știi ce mă enervează cel mai tare? Că mereu trebuie să fiu eu cel care rezolvă totul! Parcă toată lumea are pretenții de la mine!

M-am uitat la el prin oglinda retrovizoare. Avea ochii roșii de oboseală și nervi. Am simțit o milă ciudată pentru el.

— Nu e vorba de pretenții, Radu. E doar… uneori avem nevoie unii de alții. Și eu am fost tânără ca tine. Și eu am crezut că pot duce totul singură. Dar viața te învață că nu poți.

A tăcut. Irina se uita pe geam, cu lacrimi în ochi.

Când am ajuns acasă, Radu a început să care sacoșele sus fără să spună nimic. La ultima tură, s-a oprit în dreptul meu și m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Știți… îmi pare rău dacă par mereu nervos. La muncă e haos, acasă nu mai apuc să respir… Și uneori simt că nu mai pot.

Am pus mâna pe brațul lui.

— Știu cum e să fii copleșit. Dar nu suntem dușmani aici. Suntem familie.

A oftat din nou, dar de data asta părea alt om. S-a întors spre Irina:

— Hai să bem o cafea toți trei. Poate ar trebui să vorbim mai des, nu doar când avem probleme.

Irina a zâmbit timid și am simțit cum ceva se rupe în noi — un zid invizibil care ne ținuse la distanță prea mult timp.

La cafea am povestit despre copilăria Irinei, despre cum era Radu la liceu, despre visele noastre și fricile noastre. Pentru prima dată după mult timp am râs împreună.

Seara, când am rămas singură în bucătărie, mi-am dat seama cât de ușor putem judeca oamenii fără să știm ce duc în suflet. Și cât de greu e uneori să ceri ajutor chiar celor dragi.

M-am întrebat atunci: oare câte familii trăiesc așa, fiecare cu zidurile lui? Oare cât de mult ar schimba o simplă discuție sinceră totul?