Când soacra devine colegă de apartament: Viața mea între patru pereți și patru caractere
— Irina, iar ai lăsat lumina aprinsă la baie! Nu suntem la hotel aici, să știi! vocea stridentă a soacrei mele, doamna Viorica, răsună ca un ceas deșteptător la șase dimineața. Mă ridic din pat, cu ochii încă lipiți de somn, și încerc să nu răspund. Știu că orice replică ar fi ca o scânteie într-un butoi cu pulbere.
De când Viorica a venit să locuiască cu noi, viața noastră s-a transformat într-un teatru de nervi întinși la maximum. Dar nimic nu m-a pregătit pentru ziua în care a apărut Milu, noul ei iubit, cu două valize și un zâmbet larg, ca și cum ar fi venit la o vacanță all-inclusive. „Irina, să știi că Milovan va sta cu noi o perioadă, până își găsește ceva”, mi-a spus Viorica, fără să mă privească în ochi. Nici nu am apucat să protestez, că deja Milovan își așeza papucii lângă ușa de la intrare.
Apartamentul nostru are două camere. Eu, Radu și fetița noastră, Mara, dormim în dormitor, iar Viorica și Milovan s-au instalat în sufragerie, printre rafturile cu cărți și jucăriile Marăi. De atunci, fiecare zi e o bătălie pentru spațiu, liniște și puțină intimitate. Dimineața, Milovan își face cafeaua cu voce tare, povestind despre vremurile lui de glorie la CFR, de parcă ar fi pe scenă la Teatrul Național. Viorica îi râde la fiecare glumă, iar eu încerc să-mi țin nervii în frâu, să nu explodez în fața Marăi.
Radu, soțul meu, e prins la mijloc. Îl văd cum se străduiește să fie diplomat, dar uneori îi scapă câte un oftat sau o privire aruncată pe furiș către mine, ca și cum ar vrea să spună „Îmi pare rău, Irina, dar nu știu ce să fac”.
Într-o seară, după ce Mara a adormit, am încercat să vorbesc cu el. „Radu, nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Nu mai avem loc nici să respirăm, nici să fim noi doi. Cât o să mai dureze asta?”
El a dat din umeri, cu ochii în pământ. „Mama n-are unde să se ducă. Știi cum e cu pensia ei… Și Milovan… nu știu, poate găsește ceva curând.”
Am simțit cum mă cuprinde furia. „Dar noi? Noi unde suntem în toată povestea asta? Mara? Nu vezi că nu mai avem niciun moment de liniște?”
A doua zi, Viorica a intrat peste mine în baie. „Irina, să știi că Milovan are nevoie să se spele pe mâini. Poți să te grăbești?” Am ieșit fără să spun nimic, dar în minte îmi urlam toate frustrările.
Seara, la cină, Milovan a început să povestească despre cum ar trebui să ne organizăm mai bine. „Eu zic să facem un program la baie. Să nu se mai stea cu orele acolo. Și la bucătărie, poate gătim pe rând, să nu ne încurcăm unii pe alții.”
Viorica a dat aprobator din cap, iar Radu a tăcut. Eu am simțit că mă sufoc. Mara s-a uitat la mine cu ochii ei mari, întrebători. „Mami, de ce ești tristă?”
Am zâmbit forțat. „Nu sunt tristă, puiule. Doar obosită.”
Într-o zi de sâmbătă, când toți erau acasă, am simțit că nu mai pot. M-am închis în baie și am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă nimeni. Mă simțeam invizibilă în propria casă, ca o musafiră care nu are voie să spună nimic. Mă gândeam la viața noastră de dinainte, când serile erau liniștite, când eu și Radu stăteam la povești după ce Mara adormea. Acum, nici măcar nu mai aveam loc să ne ținem de mână.
Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am ieșit pe balcon cu Radu. „Nu mai pot, Radu. Trebuie să găsim o soluție. Nu vreau ca Mara să crească într-o casă plină de tensiuni și certuri.”
El a oftat adânc. „Știu, Irina. Dar nu pot să-mi dau mama afară. Și nici pe Milovan, cât timp ea îl vrea aici.”
„Dar noi? Familia noastră? Nu merităm și noi liniște?”
A doua zi, am încercat să vorbesc cu Viorica. „Viorica, știu că vă e greu, dar și nouă ne este. Mara are nevoie de spațiu, de liniște. Și noi avem nevoie de intimitate. Poate găsiți o soluție să vă mutați împreună în altă parte?”
Ea s-a uitat la mine cu răceală. „Irina, nu e așa ușor cum crezi tu. Dacă nu-ți convine, poate ar trebui să te gândești tu la altă soluție.”
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am ieșit din cameră tremurând de nervi și neputință.
În zilele următoare, atmosfera a devenit tot mai apăsătoare. Mara a început să fie agitată, să plângă fără motiv. Radu era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai singură.
Într-o seară, după o ceartă între Viorica și Milovan despre cine spală vasele, am simțit că explodez. „Nu mai pot! Nu mai pot trăi așa! Fiecare zi e un chin! Nu mai suntem o familie, suntem niște străini care se calcă pe bătături!”
Toți au tăcut. Pentru prima dată, Viorica m-a privit cu adevărat. „Irina… nu știu ce să zic.”
Am ieșit pe balcon și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat: oare câte familii din România trăiesc așa, înghesuite, fără intimitate, fără liniște? Câte femei ca mine se simt invizibile în propria casă?
Poate că nu există soluții simple. Dar oare cât putem duce până să ne pierdem pe noi înșine? Voi ce ați face în locul meu?