Când totul se prăbușește într-o clipă: Povestea mea cu Mihai

— Nu, nu, Mihai, nu te ridica! Stai acolo, te rog! — am țipat, cu inima bubuindu-mi în piept, când l-am văzut prăbușit pe dalele reci din curte. Era o zi de martie, vântul adia printre crengile goale, iar eu tocmai ieșisem cu o cană de ceai. Nu știu dacă am scăpat cana sau dacă am aruncat-o intenționat, dar știu că am alergat spre el, cu genunchii moi și mâinile tremurânde.

Mihai, soțul meu de douăzeci și doi de ani, omul care mă făcea să râd și să cred că orice necaz are o rezolvare, nu mai putea să se ridice. Ochii lui, altădată plini de viață, erau acum tulburi de durere și teamă. — Nu simt nimic, Maria, nu simt picioarele… — a șoptit, iar eu am simțit cum lumea mea se sparge în mii de cioburi.

Au urmat ore de groază, telefoane la ambulanță, vecini care se uitau pe furiș peste gard, mama care a venit plângând și încercând să mă liniștească. Mihai a ajuns la spital, iar eu am rămas acasă, cu hainele lui pe pat și cu mirosul lui încă prezent în cameră. Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am rugat, am plâns, am blestemat și m-am rugat din nou.

Diagnosticul a venit ca un trăsnet: fractură de coloană, paralizie de la brâu în jos. Doctorul, un bărbat cu ochi obosiți și voce monotonă, mi-a spus că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea. — Va avea nevoie de îngrijire permanentă. E o schimbare majoră, doamnă. Vă recomand să apelați la ajutor specializat, dacă puteți. — Dar cine să mă ajute? Avem doi copii la facultate, părinții noștri sunt bătrâni și bolnavi, iar eu… eu eram doar Maria, soția lui Mihai, nu o asistentă medicală.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Mihai era furios, rușinat, trist. Eu eram epuizată. Îl spălam, îl schimbam, îi dădeam să mănânce, îi făceam exerciții la picioare, îi citeam din ziar. Încercam să-l fac să râd, dar râsul lui era amar. — Nu trebuia să ieși în grădină atunci, Mihai! — i-am spus într-o zi, cu vocea tremurândă. — Dacă nu ieșeam, nu mai eram eu… — mi-a răspuns el, privind pe geam la cireșul care abia înmugurise.

Prietenii au început să ne viziteze tot mai rar. La început veneau cu plase de fructe și cuvinte de încurajare. Apoi au dispărut, fiecare cu problemele lui. Sora mea, Elena, mă suna din când în când: — Maria, trebuie să ai grijă și de tine! — Dar cum să am grijă de mine când Mihai are nevoie de mine la fiecare pas? Copiii veneau acasă doar în weekenduri, încercând să pară puternici. Dar îi vedeam cum se uitau la tatăl lor cu milă și teamă. — Tata nu mai e tata… — am auzit-o pe Ana șoptind într-o seară la telefon.

Am început să mă pierd pe mine însămi. Nu mai aveam timp să citesc, să ies la o cafea cu vecinele, să mă uit la un film. Mă trezeam noaptea să verific dacă Mihai respiră bine. Mă simțeam vinovată când mă enervam pe el că mă strigă prea des. Mă simțeam vinovată când mă gândeam că viața mea s-a terminat. Mă simțeam vinovată când visam, pentru o secundă, la o viață fără această povară.

Într-o zi, Mihai m-a privit lung și mi-a spus: — Maria, dacă vrei să pleci, pleacă. Nu te țin legată aici. Nu vreau să-ți distrug viața. — Cum să plec? Cum să-l las pe omul cu care am împărțit totul? Dar gândul acela mi-a rămas în minte ca o umbră. Am început să mă întreb cine sunt eu acum. Sunt doar îngrijitoarea lui Mihai? Mai sunt femeia care visa să călătorească, să scrie o carte, să danseze la nunta fiicei ei?

Într-o seară, după ce Mihai a adormit, am ieșit în curte și am privit stelele. Am plâns în hohote, fără să mă audă nimeni. M-am rugat să găsesc puterea să merg mai departe. A doua zi am sunat la un centru de recuperare și am cerut ajutor. Nu a fost ușor să recunosc că nu pot face totul singură. Dar nici nu pot trăi așa, cu sufletul sfâșiat între iubire și disperare.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Mihai a rămas același om bun, dar cu o tristețe nouă în privire. Eu am învățat să cer ajutor și să accept că nu pot controla totul. Copiii noștri au crescut brusc, forțați de împrejurări. Prietenii adevărați au rămas lângă noi, ceilalți s-au pierdut pe drum.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu are vreun sens sau dacă doar mă agăț de o iluzie a iubirii de odinioară. Dar apoi îl văd pe Mihai zâmbind când îi citesc din cartea preferată sau când Ana îi povestește despre examenele ei și știu că, pentru el, prezența mea contează.

Viața nu e dreaptă și nu ne întreabă dacă suntem pregătiți pentru tragedii. Dar poate că tocmai în aceste momente descoperim cine suntem cu adevărat. Mă întreb: câți dintre noi ar avea curajul să rămână când totul se prăbușește? Și oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine?