„Dacă nu sunt eu, muriți de foame!” – Un an mai târziu conduceam firma lui

„Dacă nu sunt eu, muriți de foame!” – vocea lui Radu răsuna încă în mintea mea, deși trecuseră luni bune de când mi-a spus-o. Era o seară rece de noiembrie, iar eu stăteam în pragul casei noastre din Ploiești, cu două valize la picioare și inima făcută țăndări. „Anna, nu mai are rost. Ești slabă, nu știi să faci nimic fără mine. Pleacă, că oricum nu te descurci!” a mai adăugat el, cu privirea rece, în timp ce o ținea de mână pe Larisa, femeia pentru care mă părăsea. Am simțit cum mi se prăbușește lumea, cum tot ce am construit împreună în zece ani se spulberă într-o clipă.

Am plecat atunci, cu capul plecat, rușinată și furioasă. Mama m-a primit înapoi în apartamentul mic din cartierul Nord, unde am crescut. „Lasă, mamă, că o să fie bine. O să vezi tu!” încerca ea să mă încurajeze, dar eu nu mai credeam în nimic. Nu aveam serviciu, nu aveam bani, nu aveam niciun plan. Îmi petreceam zilele plângând, uitându-mă la pereți și întrebându-mă unde am greșit. Prietenele mele, Irina și Mihaela, mă sunau zilnic să mă scoată din casă, dar nu aveam chef de nimic.

Într-o zi, după vreo două luni de la despărțire, am primit un telefon de la contabilul firmei de transport pe care o aveam împreună cu Radu. „Anna, trebuie să vii să semnezi niște acte. Radu nu răspunde, iar tu ești încă asociat.” Am ezitat, dar m-am dus. Când am intrat în biroul acela, mirosind a cafea veche și motorină, am simțit pentru prima dată după mult timp că poate nu sunt chiar inutilă. Am început să mă implic, la început timid, apoi tot mai mult. Șoferii mă priveau cu neîncredere, iar secretara, doamna Stela, îmi spunea mereu: „Domnul Radu zicea că femeile nu au ce căuta în transporturi. Dar eu cred că dumneavoastră puteți.”

Radu nu mai venea la firmă. Era prea ocupat cu noua lui viață, cu vacanțe la munte și poze pe Facebook cu Larisa. Firma începea să scârțâie. Facturi neplătite, clienți nemulțumiți, șoferi care amenințau că pleacă. Într-o zi, unul dintre clienții mari, domnul Popescu, m-a sunat direct: „Doamnă Anna, dacă nu rezolvați problema cu livrările, reziliem contractul!” Am simțit că mă sufoc, dar am strâns din dinți și am început să sun, să negociez, să mă rog de oameni. Am stat nopți întregi în birou, cu ochii în calculator, încercând să înțeleg cum funcționează totul.

Mama mă aștepta acasă cu ciorbă caldă și mă întreba: „De ce te chinui, mamă? Lasă-l pe Radu să-și rupă gâtul!” Dar eu nu puteam. Simțeam că dacă renunț, îi dau dreptate. Că dacă nu lupt, chiar nu sunt bună de nimic. Într-o seară, după ce am reușit să salvez un contract important, am izbucnit în plâns în fața oglinzii. „De ce trebuie să demonstrez mereu ceva? De ce nu pot fi și eu fericită, pur și simplu?”

Apoi, într-o zi, Radu a apărut la firmă, nervos, cu Larisa după el. „Ce faci aici, Anna? Nu vezi că nu te pricepi? Ai să dai totul de gard!” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Poate că nu mă pricep la început, dar învăț. Și măcar nu fug când e greu!” i-am răspuns, tremurând. Larisa a râs ironic: „Lasă, dragă, că nu toată lumea e făcută pentru afaceri.”

Dar nu am cedat. Am continuat să muncesc, să învăț, să greșesc și să o iau de la capăt. Am început să câștig respectul șoferilor, să primesc telefoane de la clienți care mă felicitau. Am reușit să renegociez contracte, să aduc doi clienți noi și să achit datoriile. Radu a început să vină tot mai rar, iar într-o zi mi-a spus: „Vrei firma? Ia-o! Eu nu mai am chef.” Am semnat actele cu mâna tremurândă, dar cu inima plină de o mândrie pe care nu o mai simțisem niciodată.

Un an mai târziu, stăteam în același birou, dar de data asta pe scaunul de director. Aveam sub mine o echipă care mă respecta, clienți noi și, cel mai important, încredere în mine. Mama a venit într-o zi la firmă cu plăcintă caldă și mi-a spus: „Vezi, mamă, că poți?” Irina și Mihaela au venit să sărbătorim cu prosecco, iar eu am plâns de fericire.

Radu? L-am văzut întâmplător la supermarket, cu Larisa. M-a privit lung, fără să spună nimic. Nu mai simțeam nimic pentru el, nici ură, nici tristețe. Doar recunoștință că m-a forțat să mă descopăr.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câte femei ca mine au fost făcute să creadă că nu pot? Câte dintre noi au fost date la o parte, doar ca să descopere că, de fapt, sunt mai puternice decât și-au imaginat vreodată? Poate că nu trebuie să așteptăm să ne dea cineva voie să fim cine suntem. Voi ce credeți? Ați trecut și voi prin așa ceva?