De ce ai intrat în camera mea fără să bați la ușă? – Povestea unei familii românești măcinate de secrete

— De ce ai intrat în camera mea fără să bați la ușă? vocea lui Vlad a tăiat liniștea serii ca un cuțit. M-am oprit în prag, cu mâinile tremurânde, încercând să găsesc un răspuns care să nu sune a scuză ieftină. În aer plutea mirosul de ploaie și de vechi, iar din bucătărie se auzea radioul, pe care mama îl lăsa mereu pornit, ca să nu se simtă singură.

— Vlad, nu am vrut… doar am vrut să văd dacă ai ajuns acasă, am bâiguit, evitând să-l privesc în ochi.

— Nu e prima dată, mamă. Știi că nu-mi place. Ai căutat ceva? Ceva ce nu vrei să-mi spui? a continuat el, cu vocea ridicată, dar încă stăpânită.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Într-adevăr, nu era prima dată. De când Vlad împlinise 17 ani, simțeam că se îndepărtează de mine, că nu mai am acces la lumea lui. Camera lui devenise un teritoriu interzis, iar fiecare încercare de a-l proteja părea să-l rănească mai mult.

— Nu, Vlad, nu am căutat nimic. Doar… mi-e teamă pentru tine, am spus, dar el deja își întorsese spatele, trântind ușa în urma lui.

M-am prăbușit pe canapea, cu capul în mâini. În mintea mea, se derulau scene din copilăria lui Vlad: primele lui cuvinte, serile când îi citeam povești, zilele când îl luam de la școală și îmi povestea tot ce i se întâmplase. Unde dispăruse băiatul acela deschis și cald? Când devenisem eu dușmanul lui?

Soțul meu, Sorin, a intrat în sufragerie, privind neliniștit spre ușa închisă a camerei lui Vlad.

— Ce s-a întâmplat iar? a întrebat el, obosit.

— Nimic, doar… nu mai știu cum să vorbesc cu el, Sorin. Parcă nu mai e copilul nostru.

— Lasă-l, e adolescent. Toți trec prin asta. Și eu am fost la fel cu ai mei, a încercat el să mă liniștească, dar știam că nu înțelege. Sorin era mereu detașat, convins că timpul rezolvă orice. Eu însă simțeam că pierd ceva esențial.

În acea noapte, am stat trează mult timp, ascultând ploaia care bătea în geam. Mă întrebam dacă nu cumva eu eram de vină pentru distanța dintre noi. Poate că eram prea protectoare, poate că nu îi dădeam destulă libertate. Dar cum să nu-mi fie teamă? Trăiam într-un cartier unde tentațiile erau la tot pasul: anturaje dubioase, droguri, alcool. Îmi aminteam de vecina de la etajul doi, doamna Rusu, care își găsise fiul într-o seară prăbușit pe scări, beat criță. Nu voiam să ajung și eu acolo.

A doua zi dimineață, Vlad a ieșit din cameră cu ochii umflați de somn. Nu mi-a spus nimic, doar și-a luat ghiozdanul și a ieșit pe ușă. Am rămas privind după el, cu inima strânsă.

La prânz, am găsit în buzunarul hainei lui o hârtie mototolită. Era o scrisoare de la școală: Vlad lipsea de la ore de aproape două săptămâni. Am simțit cum mi se taie picioarele. Cum era posibil să nu-mi dau seama?

Seara, când s-a întors acasă, l-am așteptat la masă. Sorin era la serviciu, iar mama — bunica lui Vlad — citea ziarul în bucătărie.

— Vlad, trebuie să vorbim, i-am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea.

— Nu am chef, mamă. Sunt obosit.

— Nu e vorba de chef. Am găsit scrisoarea de la școală. De ce lipsești de la ore?

A tăcut, privind în podea. Pentru prima dată după mult timp, am văzut în ochii lui nu furie, ci teamă.

— Nu mă mai suportă nimeni acolo. Toți râd de mine că nu am haine de firmă, că nu ies cu ei la mall. M-am săturat să fiu bătaia lor de joc, a spus el, cu vocea tremurândă.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu știam nimic din toate astea. Eram atât de prinsă în grijile mele, încât nu am văzut suferința lui.

— Vlad, de ce nu mi-ai spus? De ce ai ținut totul în tine?

— Pentru că nu vreau să te supăr. Pentru că oricum nu poți schimba nimic. Tata nici nu mă ascultă, iar tu… tu doar intri peste mine și cauți probleme acolo unde nu sunt.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit mică, neputincioasă. Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Lasă-mă, mamă. Nu vreau să vorbesc acum.

În zilele care au urmat, atmosfera în casă a devenit tot mai apăsătoare. Sorin a aflat de la diriginte despre absențele lui Vlad și a reacționat așa cum mă temeam: cu țipete și amenințări.

— Dacă nu te duci la școală, te pun la muncă! Nu stau să-ți plătesc mofturile! a urlat el, trântind pumnul în masă.

Vlad a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am găsit seara târziu, pe banca din fața blocului, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă, nu mai pot. Nu vreau să mai stau aici. Nu mă mai simt acasă.

Am stat lângă el, în liniște, încercând să-i transmit că sunt acolo pentru el, chiar dacă nu știu cum să-l ajut. În acea noapte, am decis să mergem împreună la un consilier școlar. A fost greu să-l conving, dar până la urmă a acceptat.

Ședințele de consiliere au scos la iveală multe lucruri pe care le-am ascuns sub preș ani de zile: frica mea de a nu-l pierde, neputința lui Sorin de a-și exprima sentimentele, presiunea socială care îl apăsa pe Vlad. Am început să vorbim mai mult, să ne ascultăm cu adevărat.

Nu pot spune că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă avem zile în care ne certăm, în care ușa camerei lui Vlad rămâne închisă. Dar am învățat să bat înainte să intru. Am învățat să-l ascult fără să-l judec. Și poate cel mai important, am învățat să-mi cer iertare.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi nu ne pierdem copiii din dorința de a-i proteja? Oare cât de mult rău facem atunci când credem că știm ce e mai bine pentru ei, fără să-i ascultăm cu adevărat?