De ce doar crenvurști pe masă?

— De ce doar crenvurști pe masă? a întrebat Ilie, cu vocea lui groasă, răsunând ca un tunet în bucătăria mică.

Am tresărit. Mâinile îmi tremurau ușor în timp ce încercam să desfac punga de muștar. M-am uitat la el, dar nu am spus nimic. Ce rost avea? De câte ori nu mai avusesem discuția asta? De câte ori nu mă simțisem vinovată că nu gătesc ca pe vremuri, că nu mai pun masa cu grijă, cu fața de masă brodată și farfurii asortate?

— Nu ți-a fost greu să fierbi niște cartofi? Sau să faci o salată? a continuat el, ridicând din sprâncene.

Am simțit cum mă învăluie rușinea și furia, ca un val rece. Am lăsat punga jos și am inspirat adânc.

— Ilie, suntem doar noi doi. Ce rost are să gătesc pentru o armată? Copiii nu mai vin decât la sărbători, iar tu oricum te plângi că nu mai ai poftă de mâncare.

El a oftat și s-a așezat la masă, trântind scaunul. Am simțit cum se adună între noi o distanță invizibilă, dar apăsătoare. M-am așezat și eu, privind farfuria cu doi crenvurști palizi și o felie de pâine.

Cândva, masa noastră era plină de râsete. Maria și Vlad se certau pe ultima chiftea, Ilie povestea bancuri proaste, iar eu alergam între bucătărie și sufragerie cu platouri aburinde. Acum, tăcerea e atât de groasă că aproape o pot tăia cu cuțitul.

— Ți-ai sunat copiii azi? am întrebat încet.

Ilie a dat din cap că nu. Nici eu nu-i sunasem. Ne-am obișnuit să așteptăm ca ei să ne caute. Dar telefoanele sunt tot mai rare. Maria e mereu ocupată cu cei doi băieți ai ei, Vlad are serviciu până târziu și o soție care nu mă place prea mult.

— Poate ar trebui să mergem noi la ei, am zis timid.

Ilie a ridicat din umeri.

— Să mergem să ce? Să ne simțim în plus? Să ne uităm cum copiii noștri se descurcă fără noi?

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să recunosc că are dreptate. Când mergem la Maria, ne lasă cu copiii ca să poată face piața sau să iasă cu soțul ei la film. La Vlad e și mai rău: nora mea mă privește mereu ca pe o musafiră nedorită.

— Poate ar trebui să facem ceva pentru noi, am spus după o pauză lungă.

Ilie s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi vorbit în chineză.

— Ce să facem? Să mergem la dansuri? Să ne apucăm de pictat?

Am zâmbit amar.

— Măcar să ieșim la plimbare prin parc. Să nu mai stăm toată ziua în casă.

El a dat din cap că da, dar știam că nu va face nimic. De ani buni trăim ca doi străini sub același acoperiș. Ne vedem dimineața la cafea, apoi fiecare își vede de treaba lui: el citește ziarul sau se uită la televizor, eu ud florile sau tricotez ceva ce nu va purta nimeni.

În seara aceea am plâns după ce s-a culcat Ilie. Am plâns pentru mine, pentru el, pentru tot ce am pierdut fără să ne dăm seama. Am plâns pentru copiii care au crescut și au plecat, pentru mesele pline de altădată, pentru râsetele care nu se mai aud.

A doua zi am încercat să fac ceva diferit. Am mers la piață și am cumpărat legume proaspete. Am gătit o ciorbă de perișoare, preferata lui Ilie. Am pus masa frumos, cu fața de masă brodată pe care n-o mai folosisem de ani buni.

Când a venit acasă și a văzut masa întinsă, s-a oprit în prag.

— Ce-i asta?

— Am gătit ceva bun azi. Poate… poate stăm puțin de vorbă.

S-a așezat încet la masă și m-a privit lung.

— Ți-e dor de copii, nu-i așa?

Am dat din cap că da.

— Și mie mi-e dor… Dar nu putem trăi doar din amintiri.

Am mâncat în liniște ciorba fierbinte. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou aproape. După masă am ieșit împreună la plimbare prin parc. Ne-am ținut de mână ca doi adolescenți stingheri.

Dar liniștea nu a durat mult. În zilele următoare Ilie s-a retras iar în tăcerea lui apăsătoare. Eu am început să mă simt tot mai singură, chiar dacă eram doi în casă. Am încercat să-i propun să mergem la un club de pensionari sau la biserică împreună, dar m-a refuzat politicos.

Într-o seară l-am auzit vorbind la telefon cu Vlad. Vocea îi era moale, aproape rugătoare:

— Da, tată… Nu vreau nimic… Doar voiam să aud ce mai faci…

Mi s-a rupt sufletul. Ilie nu era omul care să-și arate sentimentele, dar dorul îl măcina pe dinăuntru.

Am început să scriu scrisori copiilor mei. Nu le-am trimis niciodată. Le-am pus într-o cutie veche de pantofi sub pat. În ele le povestesc despre viața noastră acum: despre cât de mult ne lipsesc, despre cât de greu e să te obișnuiești cu tăcerea din casă, despre cât de tare doare când vezi că nu mai ești centrul universului lor.

Uneori mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă sau ca soție. Poate am fost prea protectoare, poate i-am sufocat cu dragostea mea. Poate n-am știut să-l iubesc pe Ilie altfel decât prin mâncare și grijă zilnică.

Într-o duminică dimineață am primit un mesaj de la Maria: „Venim azi pe la voi! Cu toții!” Am simțit cum îmi explodează inima de bucurie și panică în același timp. Am alergat prin casă ca o apucată: am șters praful, am scos prăjituri din congelator, am pus cafeaua la fiert.

Când au intrat pe ușă cu copiii lor gălăgioși, casa s-a umplut din nou de viață. Ilie zâmbea larg și îi ridica pe cei mici pe umeri. Eu îi priveam și mă simțeam din nou întreagă.

Dar vizita a trecut repede. După ce au plecat, liniștea s-a așternut iar peste casa noastră bătrână.

M-am uitat la Ilie și l-am întrebat:

— Crezi că vom reuși vreodată să fim fericiți doar noi doi?

El m-a privit trist:

— Nu știu… Dar trebuie să încercăm.

Acum stau la fereastră și mă gândesc: oare câți dintre noi ajungem străini în propria familie? Oare cum putem reaprinde dragostea când tot ce ne-a ținut împreună au fost copiii? Voi ce credeți?