De ce nu pot fi niciodată destul pentru tata socru?

— Nu ești destul de bun pentru fata mea, Vlad!
Cuvintele lui domnul Ionescu au căzut ca un ciocan pe masa încărcată cu sarmale și cozonac. Era Ajunul Crăciunului, primul meu Crăciun în casa lor, și simțeam cum fiecare privire din jurul mesei mă judecă. Ana, soția mea, a încremenit cu furculița în aer, iar mama ei a încercat să schimbe subiectul, dar era prea târziu.

Mi-am strâns pumnii sub masă, încercând să nu răspund. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Îmi venea să mă ridic și să plec, dar m-am uitat la Ana și am rămas pe loc. Pentru ea. Pentru copilul nostru care urma să se nască peste două luni.

Totul a început cu doi ani în urmă, când am cunoscut-o pe Ana la biblioteca din cartierul nostru din Ploiești. Ea citea „Moromeții”, eu căutam o carte despre fotografie. Am schimbat câteva vorbe, apoi am ieșit la o cafea. Într-o lună ne mutasem împreună în garsoniera mea mică, dar luminoasă. Eram fericiți, chiar dacă nu aveam bani de vacanțe sau cine scumpe.

Când Ana a rămas însărcinată, am simțit că lumea mea se schimbă. Eram speriat, dar și entuziasmat. Am început să lucrez ore suplimentare la service-ul auto unde eram mecanic, visând la un viitor mai bun pentru noi trei. Ana a continuat să predea la școala generală din cartier, iar serile le petreceam făcând planuri pentru copil.

Apoi au început vizitele la părinții ei. Domnul Ionescu era director la o fabrică de mobilă, un om sever, obișnuit să fie ascultat. De fiecare dată când intram în casa lor mare și rece din centrul orașului, simțeam că nu aparțin acolo. Mă întreba mereu cât câștig, dacă am de gând să-mi iau apartament sau să rămân „toată viața chiriaș”. Îi răspundeam politicos, dar știam că nu-l mulțumesc niciodată.

În seara aceea de Crăciun, după ce toți s-au retras la televizor, domnul Ionescu m-a chemat pe balcon.
— Vlad, fii bărbat! Fata mea merită mai mult. Un bărbat adevărat își întreține familia, nu stă cu mâna întinsă la părinți sau la stat.
— Nu stau cu mâna întinsă… am încercat eu să spun.
— Atunci dovedește! Fă ceva! Cumpără-ți casă! Fă-ți o firmă! Nu te mulțumi cu puțin!

Am plecat acasă cu Ana târziu în noapte. Ea plângea încet în taxi.
— Nu-l asculta… Tata n-a fost niciodată mulțumit de nimeni.
Dar eu nu puteam să nu-l ascult. În mintea mea, vocea lui răsuna ca un verdict: nu ești destul.

Lunile au trecut greu. Am început să refuz ieșirile cu prietenii ca să strâng bani. Am renunțat la pasiunea mea pentru fotografie și am vândut aparatul ca să plătim avansul pentru un apartament mic la periferie. Ana mă privea tot mai des cu tristețe.
— Nu vreau să te schimbi pentru tata… Eu te iubesc așa cum ești.
— Dar dacă nu sunt destul? Dacă n-o să fiu niciodată?

Când s-a născut Maria, fetița noastră, am simțit pentru prima dată că fac ceva bun. Am ținut-o în brațe și am plâns de fericire. Dar domnul Ionescu a venit la maternitate cu un buchet imens de flori și un plic gros pentru Ana.
— Să nu-i lipsească nimic fetei mele!
Mie mi-a strâns mâna rece și m-a privit fix în ochi:
— Ai grijă de ele!

Au urmat luni de oboseală și nopți nedormite. Ana era epuizată, eu lucram cât puteam și încercam să fiu tată bun. Dar orice făceam părea insuficient. Domnul Ionescu venea des „să vadă copilul”, dar mereu găsea ceva de criticat: că nu avem mobilă bună, că nu știm să gătim supa cum trebuie, că Maria nu are destule haine groase.

Într-o zi, după ce a plecat el trântind ușa, Ana s-a prăbușit pe canapea:
— Nu mai pot! Parcă trăim mereu sub lupa lui!
Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am urlat în gând: De ce nu pot fi niciodată destul?

Am început să mă cert tot mai des cu Ana. Eu voiam să-i demonstrez tatălui ei că pot fi „bărbat adevărat”, ea voia doar liniște și dragoste. Ne-am îndepărtat fără să ne dăm seama. Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre bani și facturi neplătite, Ana mi-a spus:
— Dacă nu încetăm să trăim după regulile lui tata, o să ne pierdem unul pe altul!

Atunci am realizat că problema nu era doar între mine și domnul Ionescu. Era între mine și mine însumi. Încercam să fiu cineva care nu eram doar ca să fiu acceptat. Dar prețul era prea mare.

Am decis să merg la el acasă și să-i spun tot ce simt.
— Domnule Ionescu, vă respect pentru tot ce ați făcut pentru familia dumneavoastră. Dar eu sunt Vlad. Nu sunt ca dumneavoastră și nici nu vreau să fiu. O iubesc pe Ana și vreau să fiu tată bun pentru Maria. Poate n-o să am niciodată casa visurilor dumneavoastră sau salariul dorit, dar o să muncesc cât pot ca ele să fie fericite.
El m-a privit lung, fără să spună nimic. Apoi a dat din cap scurt:
— Vom vedea…

Nu știu dacă l-am convins vreodată pe deplin. Poate nici nu contează atât de mult acum. Ana mi-a zâmbit din nou după mult timp și Maria râde toată ziua prin casă.

Uneori mă întreb: Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Cât suntem dispuși să sacrificăm din cine suntem pentru o aprobare care poate nu va veni niciodată?