De ce să-mi pese acum? Povestea lui Andrei, băiatul de aur, și a Savianei
„De ce să-mi pese acum?” am întrebat cu voce tremurândă, privindu-l pe Andrei cum își aranja cravata în oglindă. Era dimineața zilei de duminică, iar mama era din nou în spital. „Saviana, nu e momentul să discutăm despre asta,” a răspuns el calm, fără să-și întoarcă privirea de la reflexia sa impecabilă.
Am simțit cum furia îmi urca din stomac până în gât. „Nu e momentul? Când va fi momentul, Andrei? Când va fi momentul să recunoaștem că mama te-a favorizat mereu și că eu am fost doar o umbră în casa asta?”
El s-a întors spre mine cu o privire obosită. „Saviana, știi că nu e adevărat. Mama te iubește la fel de mult.”
„Nu mă minți!” am strigat, lacrimile curgându-mi pe obraji. „Îți amintești când ai primit bicicleta aia scumpă de ziua ta? Eu am primit o carte veche de la anticariat. Sau când ai fost ales să mergi la tabără și eu am rămas acasă să am grijă de bunica?”
Andrei a oftat adânc. „Nu e vina mea că lucrurile au fost așa. Poate că ar trebui să vorbim cu mama despre asta.”
„Cum să vorbim cu ea acum? E bolnavă!” am răspuns cu amărăciune. „Și chiar dacă ar fi sănătoasă, crezi că ar recunoaște vreodată că a greșit?”
Am ieșit din cameră trântind ușa în urma mea. M-am dus direct în grădină, locul meu de refugiu de când eram copil. Acolo, printre florile pe care le plantasem cu bunica, mă simțeam în siguranță. Dar acum, nici măcar parfumul trandafirilor nu putea alina durerea din sufletul meu.
Am stat acolo ore întregi, pierdută în gânduri și amintiri. Îmi aminteam cum mama își petrecea ore întregi ajutându-l pe Andrei la teme, în timp ce eu mă chinuiam singură cu matematica. Cum îi pregătea prânzuri speciale pentru școală, iar eu primeam doar un sandviș simplu. Îmi doream atât de mult să fiu iubită și apreciată la fel ca el.
Când s-a lăsat seara, m-am întors în casă. Andrei era în bucătărie, pregătind cina. „Saviana,” a spus el încet, „știu că e greu pentru tine să o vezi pe mama așa. Dar trebuie să fim alături de ea acum.”
„De ce?” am întrebat cu vocea spartă. „De ce ar trebui să-mi pese acum când ea nu mi-a păsat niciodată de mine?”
Andrei s-a apropiat și mi-a pus o mână pe umăr. „Pentru că e mama noastră. Și pentru că poate, într-o zi, vei regreta dacă nu o faci.”
Am simțit cum lacrimile îmi inundau din nou ochii. „Poate ai dreptate,” am murmurat. „Dar cum pot să iert toate acele momente în care m-am simțit invizibilă? Cum pot să trec peste toate acele răni care încă dor?”
Andrei nu a avut un răspuns pentru mine. Și poate că nici nu era nevoie de unul. Poate că răspunsul trebuia să-l găsesc singură.
În zilele următoare, am încercat să-mi fac curaj să merg la spital să o văd pe mama. Dar de fiecare dată când ajungeam la ușa camerei ei, mă opream și mă întorceam acasă. Era ca și cum un zid invizibil mă împiedica să intru.
Într-o seară, după ce Andrei s-a întors de la spital, mi-a spus: „Mama a întrebat de tine astăzi.”
„Ce i-ai spus?” am întrebat cu inima bătându-mi nebunește.
„I-am spus că ai fost ocupată cu munca,” a răspuns el încet.
Am simțit un nod în gât. „Mulțumesc,” am spus abia șoptit.
În noaptea aceea nu am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care mi-aș fi dorit ca mama să fie acolo pentru mine și la toate momentele în care nu a fost. Dar m-am gândit și la momentele frumoase pe care le-am avut împreună, chiar dacă erau puține.
A doua zi dimineață, mi-am făcut curaj și m-am dus la spital. Am intrat în camera ei cu inima strânsă și am văzut-o acolo, atât de fragilă și vulnerabilă.
„Saviana,” a spus ea cu voce slabă când m-a văzut.
M-am apropiat de patul ei și i-am luat mâna în a mea. „Sunt aici, mamă,” i-am spus cu lacrimi în ochi.
Ea mi-a zâmbit slab și mi-a strâns mâna ușor. În acel moment am simțit cum o parte din povara pe care o purtam se ridică de pe umerii mei.
Poate că nu voi putea uita niciodată toate acele momente dureroase din trecut, dar poate că pot începe să iert.
Mă întreb acum: este oare posibil ca dragostea să vindece toate rănile? Sau unele cicatrici sunt prea adânci pentru a fi vindecate vreodată?