Fără Lumină, Fără Apă: Povestea Mea de Supraviețuire în România

— Ioana, ai înnebunit? Cum să trăiești fără bani? Ce-o să mănânci, ce-o să porți? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii ciorbei de cartofi. Tata tăcea, cu ochii în farfurie, iar fratele meu, Radu, își rotea ochii a lehamite.

Am inspirat adânc. Deja simțeam nodul în gât, dar nu mai puteam da înapoi. — Nu mai pot, mamă. Nu mai vreau să alerg după bani, să mă simt mereu vinovată că nu am destul. Vreau să văd dacă pot trăi altfel. Fără facturi, fără rate, fără stresul ăsta care mă sufocă.

Așa a început totul. Aveam douăzeci și opt de ani, un job la supermarket și o garsonieră la marginea Iașului. Salariul abia îmi ajungea de la o lună la alta. Într-o zi, după ce am stat două ore la coadă la ANAF pentru o amendă primită pe nedrept, am simțit că ceva s-a rupt în mine. Am decis să renunț la tot: apartament, job, oraș. Am găsit pe internet o casă părăsită într-un sat din județul Vaslui. Am luat doar câteva haine, o pătură groasă și o carte de bucate veche de la bunica.

Primele zile au fost un șoc. Casa era dărăpănată, cu ferestrele sparte și acoperișul găurit. Nu aveam curent electric, nici apă curentă. Am improvizat: am pus folie pe geamuri, am cărat apă cu găleata de la fântâna din capătul uliței și am făcut focul în soba veche. Seara citeam la lumina unei lămpi cu gaz.

Sătenii mă priveau ca pe o ciudată. — Fata lu’ Vasile din Iași? Ce caută aici singură? O fi fugit de cineva… — șușoteau bătrânele la poartă. Nimeni nu mă ajuta. Mergeam zilnic la pădure după lemne și adunam urzici și lobodă din grădinile părăsite.

După două luni, am început să simt foamea altfel decât înainte. Nu era doar lipsa mâncării, ci lipsa gustului, a bucuriei de a mânca ceva cald. Într-o seară, am plâns în fața unei felii de pâine uscată cu sare. M-am gândit să renunț. Dar dimineața m-am trezit cu o forță nouă: dacă tot am ajuns aici, trebuie să văd cât rezist.

Familia mă suna rar. Mama plângea la telefon: — Te rog, vino acasă! Tata îmi spunea scurt: — Ai făcut o prostie, dar ești fata mea. Radu nici nu mai răspundea la mesaje.

Într-o zi de toamnă, când frigul începea să muște din pereți, a venit la poartă tanti Maria, vecina din deal. — Am auzit că n-ai lemne destule. Ia de la mine niște coceni de porumb. Și mi-a adus și o strachină cu fasole bătută. Am plâns iar, dar de data asta de recunoștință.

Iarna a fost iadul pe pământ. Zile întregi nu am ieșit din casă decât să aduc apă sau lemne. Mâinile îmi erau crăpate de frig, hainele ude și murdare. Am făcut febră de câteva ori și am crezut că nu mai apuc primăvara.

Primăvara a venit cu miros de pământ reavăn și cu primele urzici verzi. Am început să lucrez grădina: am plantat cartofi, ceapă și fasole. Am făcut schimb cu vecinii: eu le coseam iarba din curte, ei îmi dădeau ouă sau lapte.

Au trecut doi ani așa. Încet-încet, oamenii au început să mă accepte. La biserică mă salutau cu „Doamne-ajută”, iar copiii veneau să mă ajute la strâns merele din livadă.

Dar familia mea nu s-a împăcat niciodată cu alegerea mea. La fiecare Crăciun primeam aceleași reproșuri: — Ai ajuns să trăiești ca un animal! Ce rost are libertatea asta dacă ești singură?

În al treilea an am avut o criză mare: soba s-a spart și nu am avut bani s-o repar. Am dormit două săptămâni îmbrăcată cu trei rânduri de haine și am făcut focul afară într-un butoi ruginit. Atunci am simțit prima dată frica adevărată: dacă mă îmbolnăvesc grav? Dacă nu mai pot munci?

Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, frică, dorință de libertate, dor de familie. Scrisul m-a ținut pe linia de plutire.

În al patrulea an am primit vizita neașteptată a fratelui meu. A venit cu mașina până la poartă și a stat în prag fără să spună nimic câteva minute.
— Ioana… chiar nu vrei să te întorci? Uite cum arăți…
— Nu pot, Radu. Aici simt că trăiesc cu adevărat.
— Dar nu vezi că te chinui?
— Poate că da… dar chinul ăsta e al meu.

A plecat supărat și nu mi-a mai scris luni întregi.

Acum sunt în al cincilea an. Casa e tot dărăpănată, dar grădina e plină de legume și flori sălbatice. Am învățat să fac brânză din lapte de capră și să cos haine din materiale vechi. Nu mai am nevoie de bani decât pentru sare și chibrituri — pe care le primesc uneori în schimbul muncii mele prin sat.

Sunt liberă? Da. Sunt fericită? Uneori da, alteori nu. Cel mai greu e când vine seara și liniștea devine apăsătoare.

M-am întrebat adesea: merită libertatea asta prețul singurătății? Sau nevoia de apartenență e mai puternică decât orice vis de independență?

Poate că răspunsul nu există încă pentru mine… Dar voi ce ați face în locul meu?