În umbra soacrei – Povestea unei mame românce

— Irina, iar nu ai șters praful de pe raftul de sus! Ai văzut ce se adună acolo? Dacă ar veni cineva în vizită, ce-ar zice despre tine?

Vocea Mariei, soacra mea, răsună în bucătăria mică, printre aburii de la supă și mirosul de cafea rămas de dimineață. Mă opresc din tăiatul legumelor și simt cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiețelul meu, se joacă pe covor cu mașinuțele, iar Radu, soțul meu, e la serviciu, ca de obicei. Mă uit la Maria, care își freacă mâinile peste șorțul ei vechi, și încerc să răspund calm:

— O să șterg, mama Maria, dar acum trebuie să termin ciorba, că Vlad e flămând.

— Eh, mereu ai o scuză. Pe vremea mea, făceam de toate, nu mă plângeam! Și cu doi copii, nu cu unul!

Îmi mușc buza și mă întorc la cratiță. În fiecare zi, aceeași poveste. Maria vine „să mă ajute”, dar ajutorul ei înseamnă să-mi arate tot ce fac greșit. Îmi critică mâncarea, curățenia, felul în care îl cresc pe Vlad. Uneori, simt că nu mai pot respira în apartamentul nostru de la etajul patru, cu pereți subțiri și vecini curioși.

Seara, când Radu ajunge acasă, îi povestesc, dar el ridică din umeri:

— Las-o, Irina, așa e ea. Vrea să te ajute, nu o lua personal.

— Dar nu mă ajută, Radu! Mă face să mă simt incapabilă, ca și cum nu aș fi o mamă bună.

— E mama mea, nu pot să-i spun să nu mai vină. Știi că ține la Vlad.

Mă simt prinsă între două lumi: una în care trebuie să fiu nora perfectă, cealaltă în care vreau să fiu doar eu, Irina, mama lui Vlad. Noaptea, când toți dorm, mă uit pe fereastră la luminile orașului și mă întreb dacă și alte femei simt la fel. Dacă și ele se simt invizibile în propria lor casă.

Într-o zi, Maria vine mai devreme decât de obicei. Eu abia apucasem să beau o gură de cafea. Intră fără să bată, cu o pungă de cumpărături.

— Am adus niște carne proaspătă, să faci o tocană adevărată, nu ce gătești tu de obicei.

Îmi vine să-i spun că Vlad nu mănâncă tocăniță, dar știu că nu are rost. Îmi ia punga din mână și începe să scoată lucrurile pe masă, criticând fiecare detaliu din bucătărie. Vlad se agață de piciorul meu.

— Mami, vreau la parc!

— Nu acum, puiule, trebuie să gătesc cu bunica.

Maria oftează teatral:

— Pe vremea mea, copiii nu făceau ce voiau ei. Acum toți sunt răsfățați.

Simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Îmi spun că trebuie să fiu puternică pentru Vlad. Dar cât să mai rezist?

Într-o după-amiază, după ce Maria pleacă, găsesc pe masă o listă cu „sfaturi” scrise de mână: „Nu mai lăsa vasele nespălate”, „Nu-l lăsa pe Vlad să se uite la desene”, „Nu-i mai da dulciuri”. Mă uit la hârtie și simt cum mă cuprinde furia. O mototolesc și o arunc la gunoi. În seara aceea, îi spun lui Radu că nu mai pot.

— Trebuie să-i spui ceva, altfel mă pierd pe mine!

Radu oftează, dar văd că nu mă înțelege. Pentru el, Maria e doar o mamă grijulie. Pentru mine, e o umbră care nu mă lasă să trăiesc.

Trec zilele, apoi săptămânile. Mă simt tot mai obosită, tot mai singură. Într-o zi, la grădiniță, o altă mamă, Simona, mă întreabă dacă sunt bine. Ezit, dar apoi îi spun totul. Ea râde amar:

— Și soacra mea e la fel! Parcă trăim același film. Știi ce am făcut eu? I-am spus direct că am nevoie de spațiu. S-a supărat, dar acum mă respectă mai mult.

Mă gândesc la vorbele Simonei toată noaptea. A doua zi, când Maria vine din nou, o aștept cu inima bătând nebunește. Vlad e la grădiniță, Radu la serviciu. Suntem doar noi două.

— Maria, aș vrea să vorbim.

Ea se oprește din despachetatul pungilor.

— Ce s-a întâmplat?

— Știu că vrei să ajuți, dar uneori mă simt copleșită. Am nevoie să fac lucrurile în felul meu. Sunt mama lui Vlad și vreau să învăț din greșelile mele. Te rog, dă-mi puțin spațiu.

Maria mă privește lung. Pentru prima dată, pare vulnerabilă.

— Nu vreau să te supăr, Irina. Eu… doar încerc să fiu de folos. Când am fost tânără, n-am avut pe nimeni să mă ajute. Poate de asta insist atât.

Simt cum mi se înmoaie inima. O văd altfel, nu doar ca pe o soacră dificilă, ci ca pe o femeie care a trecut prin greutăți. Vorbim mult în ziua aceea. Nu e ușor, dar e un început.

În serile care urmează, Radu mă ia în brațe și îmi spune că e mândru de mine. Vlad râde mai mult. Maria vine mai rar, dar când vine, încearcă să mă asculte. Nu e totul perfect, dar simt că am făcut un pas spre mine însămi.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc în umbra soacrei lor? Câte au curajul să spună ce simt? Poate că nu există rețete, dar cred că fiecare merită să fie ascultată. Voi ce ați face în locul meu?