Întoarcerea lui Vlad: Povara iertării

— Nu pot să cred! Vlad, tu ești? am șoptit, cu mâna strânsă pe clanța ușii, ca și cum aș fi putut opri trecutul să năvălească peste pragul casei mele. În fața mea stătea soțul meu, același Vlad care plecase acum doi ani, lăsându-mă singură cu Mara, fetița noastră de șapte ani, și cu o inimă făcută țăndări. Avea aceeași geacă veche, același zâmbet vinovat, dar ochii îi erau obosiți, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea lumii.

— Ana, te rog… pot să intru? a spus el încet, evitând să mă privească în ochi.

Pentru o clipă am vrut să trântesc ușa. Să-i spun că nu mai are ce căuta aici, că am învățat să respir fără el, că Mara nu mai plânge noaptea după tata. Dar am rămas nemișcată, cu ceainicul fâsâind pe aragaz și cu mirosul de mere coapte care nu mai părea deloc reconfortant.

— Intră, am spus sec, făcându-i loc. Nu știam dacă e curiozitate, furie sau doar oboseală. Poate toate la un loc.

Vlad a pășit înăuntru ca un străin. S-a uitat în jur, la mobila pe care o cumpărasem împreună, la desenele Marei lipite pe frigider. S-a așezat pe marginea canapelei, cu palmele transpirate strânse între genunchi.

— Ana, știu că nu merit să mă asculți. Dar am greșit. Am făcut o prostie. Am crezut că pot începe o viață nouă, dar… nu am găsit nimic acolo. Nimic nu are sens fără voi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cuvintele lui nu mă mai atingeau ca altădată. Le auzisem de atâtea ori în minte, în nopțile în care Mara mă întreba de ce tata nu mai vine acasă.

— Și ce vrei acum? Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic? Să-ți pun o farfurie cu supă și să-ți spun „bine ai venit acasă”? am întrebat, cu vocea tremurândă.

Vlad a ridicat privirea. Avea lacrimi în ochi. Nu-l mai văzusem niciodată plângând.

— Nu știu ce vreau. Vreau doar să încerc. Să repar. Să fiu din nou tată pentru Mara. Să fiu omul pe care l-ai iubit cândva.

Am râs amar. — Omul pe care l-am iubit nu ar fi plecat fără să privească înapoi. Nu ar fi ales o altă femeie în locul familiei lui.

Vlad a tăcut. În camera cealaltă, Mara desena. Nu știa că tatăl ei e la doar câțiva pași. M-am gândit la toate serile în care am ținut-o în brațe, mințind-o că tata e plecat cu serviciul, că o iubește, că se va întoarce. M-am gândit la toate dățile când am plâns în baie, ca să nu mă vadă.

— Ana, nu vreau să te rănesc din nou. Dar nu mai pot trăi cu vinovăția asta. Am nevoie de voi. Am nevoie de o șansă.

— O șansă? Vlad, tu știi ce înseamnă să crești un copil singură? Să-ți vezi părinții rușinați în fața vecinilor? Să-ți pierzi prietenele pentru că nu știu cum să te mai abordeze? Să te trezești dimineața și să nu știi dacă ai puterea să mergi mai departe?

Vlad a dat din cap, rușinat. — Nu. Nu știu. Dar vreau să învăț. Vreau să fiu aici.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, cu mâinile tremurânde. Blocul era tăcut, doar câteva lumini pâlpâiau la etajele de sus. M-am gândit la mama, care mi-a spus mereu că trebuie să iert. La tata, care nu l-a mai pomenit pe Vlad de când a plecat. La Mara, care merita mai mult decât un tată care vine și pleacă după cum îl taie capul.

Când m-am întors în sufragerie, Vlad încă stătea acolo, ca un copil pedepsit.

— Mara nu știe că ai venit. Nu știu dacă e bine să o vadă acum. Nu știu dacă e bine să te vadă vreodată. Ai distrus tot ce aveam. Și nu știu dacă pot să te iert.

— Ana, nu vreau să te forțez. Dar vreau să încerc. Să fiu aici, să vă ajut, să vă arăt că m-am schimbat.

— Oamenii nu se schimbă peste noapte, Vlad. Și nici rănile nu se vindecă doar pentru că vrei tu.

A doua zi, am mers la serviciu ca de obicei. Colegele m-au întrebat de ce par atât de obosită. Nu le-am spus nimic. Am privit pe geam, la copiii care ieșeau de la școală, și m-am întrebat dacă Mara va fi vreodată fericită cu un tată care a ales să plece.

Seara, Vlad a venit din nou. A adus flori. Mara l-a văzut și a alergat spre el, cu ochii mari de uimire. — Tati! Ai venit! Ai venit să stai cu noi?

Vlad a îngenuncheat și a strâns-o în brațe. Eu am rămas în prag, cu inima frântă. Nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. Mara avea dreptul la un tată. Dar eu aveam dreptul la liniște.

Au trecut săptămâni. Vlad a încercat să repare ce se putea repara. A mers cu Mara în parc, a ajutat-o la teme, a vorbit cu părinții mei. Dar între noi era mereu un zid invizibil. Nu puteam uita serile în care am dormit singură, mesajele pe care nu le-a mai trimis, promisiunile pe care le-a încălcat.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Ana, nu vreau să te mai rănesc. Dacă nu poți să mă ierți, voi pleca. Dar vreau să știi că vă iubesc.

L-am privit în ochi. Am văzut acolo regretul, dar și frica. Frica de a fi respins, de a pierde totul din nou.

— Vlad, nu știu dacă pot să te iert. Poate că nu merităm să fim din nou împreună. Poate că iubirea nu e de ajuns.

El a dat din cap, cu ochii în lacrimi. — Vreau doar să fiți fericite. Chiar dacă nu sunt eu parte din asta.

L-am lăsat să plece. Mara a plâns câteva zile, dar apoi a început să zâmbească din nou. Eu am rămas cu întrebările mele, cu rănile mele, cu speranța că într-o zi voi putea ierta. Dar nu azi.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta? Și dacă iertarea e pentru cel care a greșit sau pentru noi înșine? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu. Ce ați fi făcut voi în locul meu?