Între două focuri: Când familia rupe sufletul

— Nu pot să cred, Petru, nu pot să cred că mama ta a făcut asta! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam masa acoperită cu farfurii goale și firimituri de pâine. Petru stătea cu capul în mâini, umerii lui largi, altădată drepți, acum prăbușiți ca sub o povară nevăzută.

— Lasă, Jana, nu mai spune nimic, a șoptit el, dar în vocea lui era o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată.

În bucătăria noastră mică din Bacău, tăcerea era mai grea decât orice ceartă. De două zile, de când socrii mei au citit testamentul, casa noastră nu mai era acasă. Totul s-a schimbat într-o clipă, când am aflat că apartamentul din centru, pentru care Petru muncise ani întregi alături de tatăl lui, fusese lăsat surorii lui, Mirela. Lui Petru îi revenise doar o bucată de pământ la marginea orașului, pe care nu-l voise nimeni niciodată.

— Nu e drept, Petru! Tu ai stat lângă ei, tu ai avut grijă de ei când Mirela era plecată la București, tu ai renunțat la atâtea pentru ei! am continuat, simțind cum mă sufoc de furie și neputință.

Petru nu a răspuns. S-a ridicat încet, a ieșit pe balcon și a rămas acolo, privind în gol. L-am urmat, dar nu am îndrăznit să-l ating. Știam că rana lui era prea proaspătă.

În seara aceea, Mirela a venit la noi. A intrat fără să bată, cu aerul acela superior pe care îl avea mereu când venea vorba de familie.

— Petru, să știi că nu eu am cerut apartamentul. Mama și tata au decis, a spus ea, uitându-se la mine, nu la fratele ei.

— Mirela, nu e vorba de apartament, e vorba de ce înseamnă familia pentru voi, a răspuns Petru, cu voce joasă. Eu am rămas aici, am făcut tot ce mi-au cerut, iar acum mă simt ca un străin.

— Nu dramatiza, Petru. Știi bine că părinții au avut motivele lor. Tu ai casa ta, ai familia ta, ce-ți mai trebuie? a replicat Mirela, ridicând din umeri.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar de bunuri, ci de recunoaștere, de dragoste, de tot ce construisem împreună. Am vrut să-i spun Mirelei că nu are dreptate, dar Petru m-a oprit din priviri.

După ce Mirela a plecat, Petru s-a prăbușit pe canapea.

— Nu mai pot, Jana. Parcă nu mai am niciun rost aici. Tot ce am făcut a fost degeaba.

Am încercat să-l iau în brațe, dar s-a tras ușor, ca și cum atingerea mea i-ar fi amintit de tot ce pierduse.

În zilele care au urmat, am simțit cum distanța dintre noi crește. Petru a început să vină târziu acasă, să tacă, să se închidă în el. Eu mă simțeam prinsă între datoria de a-l susține și presiunea familiei lui, care mă privea ca pe o străină. Mama lui, doamna Viorica, mă suna zilnic, încercând să mă convingă că totul e spre binele nostru.

— Jana, să nu-l lași pe Petru să se supere. E băiat bun, dar trebuie să înțeleagă că viața nu e mereu dreaptă, îmi spunea ea, cu voce blândă, dar rece.

— Doamnă Viorica, nu e vorba doar de dreptate. E vorba de suflet, de familie, îi răspundeam, dar știam că vorbele mele nu ajung la ea.

Într-o seară, după o altă discuție tensionată cu socrii, am izbucnit în plâns. Petru m-a privit pentru prima dată cu adevărat, după multe zile.

— Îmi pare rău, Jana. Te-am tras și pe tine în toată nebunia asta.

— Nu e vina ta, Petru. Dar trebuie să facem ceva. Nu putem trăi așa, între două focuri, i-am spus, cu voce stinsă.

Am decis să mergem împreună la socri, să vorbim deschis. În ziua aceea, am simțit că mergem la judecată. Doamna Viorica ne-a întâmpinat cu un zâmbet fals, iar domnul Gheorghe nici nu s-a uitat la noi.

— Mamă, tată, vreau să știu de ce ați făcut asta. Ce v-am greșit? a întrebat Petru, cu voce tremurândă.

— Petru, nu e vorba de greșeli. Mirela are nevoie de apartament, tu ai deja casa ta. Noi am decis ce e mai bine pentru toți, a spus domnul Gheorghe, fără să ridice privirea din ziar.

— Dar eu? Eu ce sunt pentru voi? a întrebat Petru, iar în ochii lui am văzut lacrimi pe care nu le văzusem niciodată.

— Ești fiul nostru, dar trebuie să înțelegi că nu totul se împarte egal. Viața e complicată, Petru, a spus mama lui, încercând să-l mângâie pe obraz.

Am plecat de acolo mai goi decât am venit. Pe drum, Petru a tăcut. Eu simțeam că mă sufoc între loialitatea față de el și presiunea familiei lui, care mă privea ca pe o intrusă.

În lunile care au urmat, relația noastră a fost pusă la încercare. Petru s-a închis tot mai mult în el, iar eu am început să mă întreb dacă mai avem vreo șansă să fim fericiți. Prietenii ne-au evitat, rudele ne-au judecat, iar fiecare zi era o luptă cu noi înșine.

Într-o noapte, când nu mai puteam dormi, m-am uitat la Petru și l-am întrebat:

— Dacă familia ne poate rupe în felul ăsta, ce ne mai ține împreună?

El m-a privit lung și, pentru prima dată după mult timp, m-a strâns în brațe.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare cât valorează o familie dacă dragostea și recunoștința pot fi măsurate în acte și proprietăți? Ce ați face voi dacă ați fi prinși între două focuri, ca mine?