Între două lumi: Povestea unei nurori în România

— Nu mai pune atâta sare, Maria! Copilul nu are nevoie de atâta sare!
Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună din bucătărie ca un clopot spart, chiar în timp ce încerc să amestec supa și să-l țin pe Vlad, băiețelul meu de trei ani, departe de aragaz. Mă opresc pentru o clipă, cu lingura suspendată în aer, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu e prima dată când îmi critică felul în care gătesc sau cresc copilul. Dar astăzi, după o noapte albă cu Vlad răcit și după ce am spălat deja două mașini de rufe, răbdarea mea e la limită.

— Lidia, te rog, lasă-mă să termin supa. Știu ce fac, îi spun încet, încercând să-mi păstrez calmul.

Ea oftează teatral și se apleacă spre Vlad, care râde și îi întinde mâinile. Îl ia în brațe și îl duce în sufragerie, lăsându-mă singură cu mirosul de supă și cu gândurile mele. În timp ce amestec mecanic, aud râsetele lor din camera cealaltă. Mă încearcă un sentiment amar: eu muncesc, iar ea culege zâmbetele copilului meu.

Soțul meu, Mihai, e la serviciu. Vine târziu acasă și rareori observă cât mă zbat. Pentru el, mama lui e o binecuvântare: „Te ajută cu Vlad, Maria! Ce te-ai face fără ea?” Dar adevărul e că ajutorul ei vine la pachet cu critici, dezordine și un sentiment constant că nu sunt niciodată suficient de bună.

După prânz, Lidia își ia geanta lucioasă și se pregătește să plece. Vlad plânge după ea, iar eu rămân cu vasele murdare și jucăriile împrăștiate peste tot.

— Să nu uiți să-i dai siropul la ora patru! Și să nu-l lași prea mult la televizor! îmi strigă din ușă.

— Da, Lidia. Mulțumesc, răspund automat.

Când ușa se închide, mă prăbușesc pe scaun. Îmi simt ochii umezi și mă întreb dacă greșesc undeva. De ce nu pot fi niciodată pe placul ei? De ce Mihai nu vede cât mă doare?

Seara vine repede. Vlad adoarme greu; îi lipsește bunica lui. Eu adun jucăriile, spăl vasele și pregătesc hainele pentru a doua zi. Când Mihai intră pe ușă, îi zâmbesc obosită.

— Ce-ai făcut toată ziua? mă întreabă el absent, butonând telefonul.

Îmi vine să țip: „Am făcut tot! Am avut grijă de copilul nostru, am gătit, am curățat după mama ta!” Dar tac. Înghit nodul din gât și spun doar:

— Am avut o zi plină.

— Mama zice că Vlad a fost cam agitat. Poate ar trebui să-l scoți mai mult afară.

Mă uit la el neîncrezătoare. Îmi vine să-i spun că azi a plouat torențial și că Vlad a avut febră. Dar știu că nu are rost. Orice spun, mama lui are mereu dreptate.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă întorc de pe o parte pe alta și mă gândesc la viața mea înainte de căsătorie. Eram profesoară suplinitoare la școala din satul vecin, aveam prietene și visuri. Acum mă simt captivă într-o casă care nu mai e a mea, ci a lor.

A doua zi dimineață, Lidia apare din nou pe neașteptate. Intră fără să bată și începe să inspecteze bucătăria.

— Ai uitat să ștergi masa aseară! Și uite firimiturile astea… Maria, trebuie să fii mai atentă!

Simt cum ceva se rupe în mine. Mâinile îmi tremură când încerc să pun apă la fiert pentru cafea.

— Lidia, te rog… Nu mai pot! Nu mai pot să fac față la toate astea! izbucnesc fără să vreau.

Ea mă privește surprinsă, apoi ridică sprâncenele:

— Dacă nu-ți convine, poți pleca oricând! Eu doar încerc să vă ajut!

Mihai intră exact atunci în bucătărie. Se uită la mine ca la un copil răsfățat.

— Maria, las-o pe mama! Nu vezi că vrea binele nostru?

Simt cum lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri. Vlad vine la mine și mă ia de mână:

— Mami, nu plânge…

Îl strâng tare în brațe. Pentru el trebuie să rezist. Pentru el trebuie să găsesc puterea să merg mai departe.

În zilele care urmează încerc să vorbesc cu Mihai despre ce simt. Îi spun că am nevoie de spațiu, de sprijin, că nu mai pot trăi sub presiunea constantă a Lidiei.

— Exagerezi! Toate femeile trec prin asta! îmi răspunde el sec.

Mă simt invizibilă. Mamele noastre au crescut cu ideea că femeia trebuie să rabde, să tacă și să muncească fără pretenții de recunoștință. Dar eu? Eu nu mai pot. Vreau ca Vlad să vadă o mamă puternică, nu una care se topește încet sub greutatea așteptărilor celorlalți.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Lidia — care a început pentru că am uitat să pun pătrunjel în ciorbă — iau o decizie: mă întorc la școală ca suplinitoare. Chiar dacă salariul e mic și programul greu de împăcat cu viața de acasă, simt că trebuie să fac ceva pentru mine.

Lidia protestează:

— Cine va avea grijă de Vlad? Cine va face mâncare?

Mihai oftează:

— Nu știu dacă e o idee bună…

Dar eu nu mai dau înapoi. Încep timid: câteva ore pe zi la școala din sat. Simt cum revin la viață printre copii și colegi. Seara sunt obosită, dar altfel: obosită și mulțumită că exist din nou ca persoană.

Lidia continuă să vină zilnic și să-și dea cu părerea despre orice fac. Dar acum am un scop al meu. Vlad e mândru când îi spun povești despre copii și școală.

Nu știu dacă Mihai va înțelege vreodată cât m-a durut lipsa lui de sprijin sau dacă Lidia va înceta vreodată să mă critice. Dar știu că nu mai pot trăi doar pentru ceilalți.

M-am întrebat adesea: oare câte femei ca mine trăiesc în umbra soacrelor lor? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre vase murdare și reproșuri? Poate că e timpul să vorbim despre asta…