Între pereți prea strâmți: Povara celor trei generații

— Camelia, iar ai uitat să cumperi unt! Vocea Mirelei răsună din bucătărie, tăioasă, ca o lamă subțire care-mi taie gândurile. Mă opresc în mijlocul holului, cu sacoșa încă în mână, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu răspund. Mă strecor spre baie, unde știu că pot să mă ascund măcar pentru câteva minute. Închid ușa încet, să nu se audă, și mă așez pe marginea căzii. Îmi lipesc palmele de față și încerc să-mi opresc lacrimile. Nu vreau să mă audă nimeni. Nu vreau să știe că mă simt tot mai mică în casa asta care parcă se strânge pe zi ce trece.

Dincolo de peretele subțire, aud râsetele lui Kacper, nepotul meu de cinci ani. E singurul motiv pentru care încă mai rezist. Îl iubesc cu o disperare care mă sperie uneori. Dar când îl aud alergând pe hol, când vine la mine cu ochii lui mari și negri și mă întreabă dacă îi citesc o poveste, uit pentru o clipă de toate necazurile.

Dar apoi revin la realitate. Suntem trei generații într-un apartament de două camere, 55 de metri pătrați. Eu dorm în sufragerie, pe canapeaua extensibilă care scârțâie la fiecare mișcare. Mirela și Vlad, fiul meu, au dormitorul lor. Kacper doarme cu ei, deși ar avea nevoie de spațiul lui. Dar unde să-l găsim?

De când Vlad a rămas fără serviciu, totul s-a schimbat. Mirela lucrează la supermarket, schimburi lungi și obositoare. Eu am grijă de Kacper cât pot, dar am și eu durerile mele de spate, oboseala care nu mai trece nici după ce dorm. Vlad e tot mai irascibil. Îl aud noaptea cum oftează greu sau cum se ceartă cu Mirela pe șoptite. Banii nu ajung niciodată.

— Mamă, nu putem continua așa! îmi spune Vlad într-o seară, când Kacper deja doarme și Mirela spală vasele.

— Știu… Dar ce să facem? răspund eu încet, ca să nu-l supăr.

— Poate ar trebui să te muți la sora ta la țară. Aici ne sufocăm toți.

Mă uit la el și simt cum mi se strânge inima. Sora mea are casa ei plină; abia dacă are loc pentru ea însăși. Și apoi… cum să-l las pe Kacper? Cum să plec din casa în care am crescut împreună cu Vlad?

— Nu pot… îi spun încet. Nu pot încă.

Vlad oftează și iese din cameră. Rămân singură cu gândurile mele și cu sentimentul că sunt o povară pentru toți.

A doua zi dimineață, Mirela mă privește lung în timp ce-și bea cafeaua.

— Camelia, nu vreau să te superi… dar poate ar trebui să te gândești serios la ce a zis Vlad. E greu pentru toți aici.

Îmi mușc buza și nu spun nimic. Înțeleg ce simte. Și eu simt la fel: pereții se apropie tot mai mult, fiecare sunet e prea tare, fiecare gest pare o invazie în spațiul celuilalt.

Seara, când Kacper vine la mine cu cartea lui preferată, încerc să zâmbesc.

— Buni, citești?

Îl iau în brațe și îi citesc despre zâne și păduri fermecate, despre locuri unde fiecare are camera lui și unde nimeni nu trebuie să se ascundă în baie ca să plângă.

Într-o duminică, Vlad explodează.

— Nu mai suport! Nu avem aer! Kacper are nevoie de spațiu! Eu am nevoie de liniște! Mamă, trebuie să faci ceva!

Mirela plânge în bucătărie. Eu mă retrag din nou în baie și mă gândesc: dacă aș dispărea, ar fi mai bine pentru ei? Poate că da. Poate că nu.

Într-o zi primesc un telefon de la sora mea.

— Camelia, dacă vrei să vii la mine o perioadă… găsim noi o soluție.

Îi mulțumesc, dar nu pot încă să mă hotărăsc. Mă uit la Kacper cum desenează pe masa din sufragerie și simt că mi se rupe sufletul la gândul că l-aș lăsa aici fără mine.

Seara aceea e liniștită. Mirela îmi aduce o cană cu ceai.

— Știu că nu e ușor pentru tine… Dar nici pentru noi nu e. Poate găsim împreună o soluție.

O privesc și văd oboseala din ochii ei. Nu e vina nimănui. E vina vieții care ne-a adus aici, între pereți prea strâmți pentru visele noastre.

A doua zi dimineață mă trezesc devreme și privesc pe geam blocurile gri din jur. Mă întreb dacă în fiecare apartament cineva plânge în baie ca mine.

Poate că nu sunt singură. Poate că suntem mulți cei care ne sufocăm în spații mici, cu vise mari și prea puțin loc pentru ele.

Mă întorc spre canapeaua mea și mă gândesc: Oare cât timp mai putem trăi așa? Oare sacrificiul meu chiar ajută pe cineva sau doar prelungește suferința tuturor?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la liniște?