„Nu, mama ta nu se mută la noi!” – Lupta mea pentru casă și demnitate

— Nu, mama ta nu se mută la noi! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei noastre mici din cartierul Drumul Taberei. Radu s-a oprit din spălatul vaselor, privindu-mă ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să divorțăm. Ochii lui căprui, de obicei blânzi, s-au întunecat.

— Ioana, nu avem de ales. Mama nu se mai descurcă singură. Tata a murit, iar sora mea e plecată în Italia. Ce vrei să fac?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îl iubesc pe Radu, dar știam ce înseamnă să o am pe doamna Maria sub același acoperiș. Încă îmi amintesc prima noastră ceartă serioasă, la două luni după nuntă, când a venit la noi și a început să mute mobila prin casă fără să mă întrebe nimic. „Așa e mai bine, fată dragă”, mi-a spus atunci, cu acel zâmbet fals care mă făcea să mă simt ca o intrusă în propria casă.

— Radu, nu pot… Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu vezi că niciodată nu mă respectă? Că mereu are ceva de comentat la orice fac?

El a oftat adânc și a lăsat farfuria jos cu zgomot.

— E mama mea! Nu pot s-o las pe drumuri!

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii. M-am întors cu spatele și am început să frec chiuveta cu o furie mută. În mintea mea, se derulau scenele din ultimii ani: cum Maria îmi critica mâncarea la fiecare masă de Crăciun („La noi în familie nu se pune atâta usturoi!”), cum îi spunea fiului meu, Vlad, că „mama ta nu știe să crească băieți adevărați”, cum îi povestea vecinei de la trei că eu sunt „cam leneșă” pentru o noră.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am tot gândit la ce înseamnă să-ți pierzi spațiul tău, liniștea ta. Dimineața, când Vlad a venit la mine în pat și m-a întrebat dacă poate merge la ziua colegului lui, am simțit un nod în gât. Cum va fi viața noastră dacă Maria va fi mereu acolo? Dacă va comenta la orice decizie? Dacă va încerca să-l crească pe Vlad după regulile ei?

Două săptămâni mai târziu, Maria a venit cu două valize și un aer de martir. „Nu vreau să vă deranjez prea mult”, a spus teatral, dar din prima zi a început să-și bage nasul peste tot. A mutat borcanele din dulapuri („Aici e mai logic!”), a schimbat programul de spălat rufe („Marțea e ziua bună pentru asta!”) și a început să-i dea lui Vlad sfaturi despre școală fără să mă consulte.

Într-o seară, după ce Vlad s-a dus la culcare, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Nu mai pot. Simt că nu mai am aer. Parcă nu mai e casa mea.

El s-a uitat la mine obosit.

— Ioana, te rog… E doar o perioadă grea. O să ne obișnuim.

— Dar eu nu vreau să mă obișnuiesc! Nu vreau să trăiesc ca o musafiră în propria casă!

Maria a apărut în ușă, ca și cum ar fi știut că vorbim despre ea.

— Ioana, dragă, dacă ai nevoie de ajutor la curățenie, spune-mi! Eu nu mă supăr.

Am simțit cum îmi explodează capul. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am gândit la mama mea, care mereu mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți calce granițele”. Dar cum să-ți aperi granițele când soțul tău nu te susține?

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. Maria comenta orice: „Nu-i da copilului atâta ciocolată!”, „Nu te mai uita atâta la televizor!”, „Radu, vezi că Ioana iar a uitat să spele geamurile!”. Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu și am găsit-o pe Maria răscolind prin sertarele mele cu acte personale, am simțit că explodez.

— Ce cauți acolo? am întrebat printre dinți.

— Voiam doar să văd dacă ai nevoie de ajutor cu facturile…

Am izbucnit:

— Ajutor? Sau vrei doar să controlezi tot?

Radu a venit alergând din sufragerie.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic! Doar că eu nu mai pot trăi așa! Dacă nu se schimbă ceva, eu plec!

A fost pentru prima dată când l-am văzut pe Radu speriat cu adevărat. În acea noapte am dormit separat. A doua zi dimineață, Maria s-a plâns că „nu e respectată” și că „poate ar fi mai bine să plece”. Dar Radu a tăcut. Nu m-a apărat, dar nici n-a certat-o pe ea.

Au trecut luni de zile în care am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Am început să merg la terapie singură. Am învățat să spun „nu” fără vinovăție. Am început să-mi recuperez spațiul: mi-am pus lacăt la sertare, mi-am făcut program separat cu Vlad, am refuzat să mai gătesc după rețetele Mariei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă între mine și Maria despre educația lui Vlad, Radu m-a luat deoparte.

— Ioana… Nu știu ce să fac. Îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar e mama…

L-am privit în ochi și i-am spus calm:

— Știu că e mama ta. Dar eu sunt soția ta. Și dacă nu mă susții acum, nu știu cât vom mai rezista împreună.

A doua zi dimineață, Radu i-a spus Mariei că trebuie să-și caute alt loc unde să stea. A fost scandal mare: lacrimi, reproșuri, telefoane către rudele din provincie. Dar pentru prima dată m-am simțit auzită.

Maria s-a mutat după două săptămâni la o verișoară din Ploiești. Casa noastră a redevenit liniștită. Dar rana rămâne: între mine și Radu s-a instalat o distanță greu de trecut.

Mă întreb adesea: oare câte femei trăiesc drama asta în tăcere? Oare câte dintre noi își pierd vocea și demnitatea încercând să salveze o familie? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?