O fotografie veche și o rană nespusă

— Nu pot să cred că a apărut tocmai el! am șoptit, cu mâna tremurândă pe mouse, când am văzut poza lui Radu printre fețele zâmbitoare din grupul „Absolvenți 1986”. Era o seară obișnuită de aprilie, iar eu, Ana, mă pregăteam să închid laptopul după o zi lungă la birou. Dar invitația aceea, apărută pe neașteptate, mi-a dat lumea peste cap.

— Ce faci, mamă? De ce te uiți așa la calculator? m-a întrebat fiica mea, Ioana, intrând în cameră cu pași grăbiți.

— Nimic, doar… am primit o invitație de la foștii colegi de liceu, i-am răspuns, încercând să-mi ascund emoția. Dar vocea mi-a tremurat, iar Ioana a simțit imediat că ceva nu e în regulă.

Am dat click pe grup și am început să derulez pozele. Erau acolo: Maria, cu zâmbetul ei larg, Doru, mereu pus pe glume, și… Radu. Radu, cel care mi-a frânt inima într-o vară fierbinte, cu mult înainte ca Ioana să existe, cu mult înainte să devin femeia care sunt azi.

Mi-am amintit de ultimul nostru dans la banchet. Muzica răsuna în sala decorată cu baloane albastre și flori de câmp, iar el mă ținea strâns de mână. Atunci mi-a promis că nu mă va răni niciodată. Dar promisiunile adolescenților sunt ca norii de vară: vin și pleacă fără urmă.

După liceu, fiecare a luat-o pe drumul lui. Eu am rămas în orașul nostru mic din Moldova, am intrat la facultate, m-am măritat cu Mihai – un om bun, dar mereu preocupat de muncă și de grija zilei de mâine. Radu a plecat la București, iar veștile despre el ajungeau la mine doar din când în când: „A ajuns avocat”, „S-a însurat cu o fată bogată”, „Are doi copii”. Niciodată nu m-am gândit că drumurile noastre se vor mai intersecta.

Dar acum, privind poza aceea, am simțit cum mă sufoc. Nu pentru că nu l-aș fi iertat, ci pentru că nu am avut niciodată curajul să-i spun cât de tare m-a durut. Cât de mult m-a schimbat despărțirea noastră. Cât de mult m-am temut să mai iubesc cu adevărat.

— Mamă, cine e bărbatul acela? a insistat Ioana, privind peste umărul meu.

— Un vechi prieten… sau poate doar o amintire care nu vrea să plece, i-am răspuns evaziv.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate alegerile mele: la Mihai, care nu m-a întrebat niciodată dacă sunt fericită; la Ioana, care a crescut văzându-mă mereu obosită și absentă; la mama mea, care mi-a spus mereu să nu-mi fac iluzii despre dragoste. „Viața e grea, Ana. Nu te baza pe vise.”

A doua zi, grupul era plin de mesaje: „Ce faceți?”, „Vă mai amintiți de excursia la Sovata?”, „Hai să ne vedem la o bere!”

Radu a scris primul: „Ana, îți mai amintești de dansul nostru?”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am vrut să răspund cu un simplu „Da”, dar degetele mi s-au blocat pe tastatură. În schimb, Maria a intervenit:

— Ana, trebuie să vii la întâlnire! Toată lumea vrea să te vadă!

Mihai a observat că sunt neliniștită.

— Ce s-a întâmplat? Nu te-am văzut niciodată așa tulburată din cauza unor poze.

— E doar trecutul care nu mă lasă în pace, Mihai. Atât.

— Trecutul e trecut. Noi avem o familie. Nu te mai gândi la prostii.

Dar cum să nu mă gândesc? Cum să nu mă întreb dacă viața mea ar fi fost altfel dacă nu l-aș fi pierdut pe Radu? Dacă aș fi avut curajul să lupt pentru ce simțeam?

În zilele următoare, discuțiile din grup au devenit tot mai intense. S-au stabilit detalii pentru întâlnirea de 30 de ani. Toți păreau entuziasmați. Eu eram sfâșiată între dorința de a merge și teama că voi deschide răni vechi.

Într-o seară, Ioana m-a găsit plângând în bucătărie.

— Mamă, ce s-a întâmplat?

— Uneori mă întreb dacă am făcut alegerile corecte. Dacă nu cumva am trăit viața altcuiva.

— Tu ești mama mea și te iubesc așa cum ești. Dar dacă simți că trebuie să vorbești cu cineva din trecutul tău, fă-o! Poate ai nevoie să te ierți pe tine însăți.

Cuvintele ei m-au zguduit. În ziua întâlnirii, m-am îmbrăcat cu rochia mea preferată și am plecat spre restaurantul unde ne așteptau toți. Când am intrat, l-am văzut pe Radu. Era mai bătrân, dar privirea lui era aceeași.

— Ana… nu-mi vine să cred! a spus el, apropiindu-se încet.

— Radu… au trecut atâția ani.

— Știu. Și totuși… parcă ieri dansam împreună.

Am stat de vorbă ore întregi. Am râs, am plâns, ne-am spus adevăruri pe care le-am ascuns zeci de ani. El mi-a mărturisit că nu a uitat niciodată ce am avut. Eu i-am spus cât de tare m-a durut despărțirea noastră. Am simțit că o povară imensă s-a ridicat de pe sufletul meu.

Când am ajuns acasă, Mihai m-a așteptat în tăcere.

— Ai avut nevoie de asta? m-a întrebat el.

— Da. Am avut nevoie să-mi amintesc cine sunt și ce am pierdut. Dar și ce am câștigat.

În acea noapte, am privit cerul și m-am întrebat: Oare putem vreodată să ne împăcăm cu trecutul? Sau rămânem mereu prizonierii alegerilor pe care nu le-am făcut?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar uneori, un simplu click poate schimba totul. Voi ce ați face dacă trecutul v-ar bate la ușă?