O Mamă și Ogreșeala Ei: Adevărul Despre Căsnicia Fiului Meu

— Mamă, vreau să-ți spun ceva important, a spus Vlad, cu vocea tremurândă, în timp ce își freca palmele transpirate de marginea mesei din bucătărie. Era o seară de octombrie, ploua mărunt, iar eu tocmai terminasem de pus masa. M-am uitat la el, încercând să-mi ascund nerăbdarea. Vlad nu era genul care să vorbească despre sentimente sau planuri de viitor, așa că orice discuție serioasă mă lua prin surprindere.

— O aduc pe Irina la noi, să o cunoști. Cred că e timpul, a continuat el, evitându-mi privirea. Am simțit un val de bucurie și teamă în același timp. Vlad avea treizeci și doi de ani și, deși nu recunoșteam cu voce tare, mă temeam că nu va găsi niciodată pe cineva potrivit. Am zâmbit larg, încercând să par relaxată.

— Abia aștept, dragul meu! Să știi că orice fată pe care o aduci acasă va fi bine primită, am spus, deși în minte deja îmi făceam scenarii despre cum ar trebui să fie nora mea ideală: blândă, gospodină, cu rădăcini sănătoase, dintr-o familie bună.

Când Irina a intrat pe ușă, am simțit că totul se potrivește perfect. Era frumoasă, cu ochii verzi și părul castaniu, zâmbet cald și o politețe care părea sinceră. A adus o prăjitură făcută de ea, iar Vlad nu-și mai încăpea în piele de mândrie. Am stat la masă, am povestit, am râs. Irina părea atentă la orice detaliu, mă ajuta la bucătărie, îmi făcea complimente despre mâncare. M-am gândit atunci: „În sfârșit, Vlad a găsit pe cineva care îl merită.”

Au urmat luni de vizite, sărbători împreună, planuri de nuntă. Vlad era fericit, iar eu mă simțeam împlinită. Totuși, pe măsură ce timpul trecea, am început să observ mici detalii care nu se potriveau cu imaginea perfectă pe care mi-o creasem. Irina era mereu obosită, uneori absentă, iar unele răspunsuri la întrebările mele erau evazive. Am pus totul pe seama stresului cu nunta și am încercat să nu mă gândesc prea mult.

În ziua nunții, am plâns de fericire. Vlad și Irina păreau făcuți unul pentru celălalt. Familia ei era decentă, oameni simpli dintr-un sat de lângă Pitești. Totul părea să meargă ca la carte. Dar, la scurt timp după nuntă, Vlad a început să vină tot mai rar pe la noi. Când îl sunam, părea grăbit, iar discuțiile noastre erau scurte. Am pus totul pe seama începutului de căsnicie, dar în sufletul meu simțeam că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, la vreo șase luni după nuntă, Vlad a venit singur. Avea cearcăne adânci și ochii roșii. S-a așezat la masă și a început să plângă, ca un copil. M-am speriat. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

— Mamă, nu mai pot. Nu știu ce să fac. Irina… nu e așa cum credeam. Se ceartă cu mine din orice, mă acuză că nu o iubesc, că nu fac destul pentru ea. Nu vrea să muncească, stă toată ziua pe telefon, iar când încerc să vorbesc cu ea, țipă la mine. Am încercat să o ajut, să o înțeleg, dar nu mai pot, a spus el printre suspine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să fug la Irina și să o iau la rost, dar m-am abținut. Am încercat să-l liniștesc, să-i spun că toate cuplurile trec prin momente grele, că trebuie să aibă răbdare. Dar în sinea mea, începeam să mă întreb dacă nu cumva am greșit când am închis ochii la anumite semne.

Timpul a trecut, iar problemele lor s-au agravat. Vlad a început să se izoleze, să nu mai iasă cu prietenii, să nu mai vină nici la noi. Irina a venit de câteva ori, dar era rece, distantă, nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o zi, am surprins-o plângând pe hol, dar când am încercat să o consolez, m-a respins brutal.

— Nu e treaba dumneavoastră, a spus, cu ochii în lacrimi. Am simțit că nu mai am niciun control, că nu mai pot face nimic pentru fiul meu. Am început să mă învinovățesc: poate am fost prea insistentă, poate am pus prea multă presiune pe Vlad să se căsătorească, poate am idealizat-o pe Irina fără să o cunosc cu adevărat.

Într-o seară, Vlad m-a sunat și mi-a spus că vrea să divorțeze. Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am încercat să-l conving să mai încerce, să meargă la consiliere, să nu renunțe așa ușor. Dar el era hotărât.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai sunt eu. Mă simt ca și cum aș trăi viața altcuiva. Nu vreau să ajung să o urăsc pe Irina, dar dacă mai stau, asta se va întâmpla, mi-a spus, cu o sinceritate care m-a durut mai tare decât orice.

Divorțul a fost rapid, fără scandaluri mari, dar cu multă durere. Irina a plecat la părinții ei, iar Vlad s-a mutat înapoi la mine pentru o vreme. Era abătut, tăcut, dar încet-încet a început să-și revină. Am încercat să-l ajut, să-l ascult, să nu-l judec. Dar în fiecare seară, când rămâneam singură, mă gândeam la greșelile mele. Poate dacă aș fi fost mai atentă, dacă aș fi pus mai multe întrebări, dacă nu aș fi grăbit lucrurile…

Într-o zi, Vlad mi-a spus:

— Mamă, nu e vina ta. Nici a Irinei. Pur și simplu, nu am fost potriviți. Dar am învățat ceva: să nu mă mai las influențat de așteptările altora, nici măcar de ale tale.

Am plâns atunci, dar nu de tristețe, ci de ușurare. Am înțeles că, oricât de mult ne-am dori să ne protejăm copiii, nu putem trăi în locul lor. Putem doar să fim acolo, să-i sprijinim, să-i iubim, chiar și când greșesc.

Acum, când mă uit la Vlad, îl văd mai matur, mai împăcat cu el însuși. Și mă întreb: câți dintre noi, părinții, nu ne proiectăm propriile vise și temeri asupra copiilor noștri, fără să-i ascultăm cu adevărat? Oare cât de mult rău putem face, chiar și cu cele mai bune intenții?

Poate că nu există rețete pentru fericire, dar există curajul de a recunoaște când ai greșit. Și poate, doar poate, asta e cea mai importantă lecție pe care o pot da fiului meu. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reacționa dacă ați vedea că fiul sau fiica voastră suferă din cauza unei alegeri pe care ați încurajat-o voi?