„Prietenii au spus lucruri rele despre noi”: O conversație accidentală mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred că ai spus asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la ecranul telefonului, încă aprins, ca și cum ar fi fost vinovatul principal pentru tot ce tocmai auzisem. Era o după-amiază de sâmbătă, iar soarele abia se strecura printre perdelele vechi din sufrageria noastră mică din Ploiești. Mama tocmai pregătea ciorba de perișoare, iar tata, ca de obicei, se chinuia să repare robinetul care picura de luni bune. Eu stăteam pe canapea, cu telefonul în mână, încă încercând să procesez ce tocmai se întâmplase.

Totul a început cu o convorbire banală. Vlad, cel mai bun prieten al meu încă din clasa a cincea, mă sunase să mă întrebe dacă iesim la o bere în oraș. Am vorbit vreo zece minute, am râs, am glumit, nimic ieșit din comun. La final, am închis, sau cel puțin așa am crezut. Dar, dintr-o greșeală, apelul a rămas deschis, iar eu, fără să-mi dau seama, am lăsat telefonul pe masă. După câteva secunde, am auzit voci. Vlad nu era singur. Era cu Radu și cu Alina, ceilalți doi din gașca noastră. Am vrut să închid, dar ceva m-a oprit. Poate curiozitatea, poate instinctul. Ce am auzit în următoarele minute mi-a schimbat viața.

— Băi, nu știu cum rezistă Mihai cu familia aia a lui, a zis Vlad, râzând. — Săracul, mereu cu hainele alea ponosite, mereu cu grijile lor de bani. Parcă nici nu-ți vine să-l mai chemi pe undeva, că-ți strică tot cheful.

Radu a râs și el: — Da, mă, și când vine la noi, parcă aduce tot necazul după el. Nu știu cum să-i spun să nu mai vină cu sandvișurile alea de acasă, că ne face de râs.

Alina a adăugat, cu vocea ei subțire: — Și mama lui… mereu cu ochii în pământ, de parcă îi e rușine că trăiește. Nu știu cum de nu și-a găsit și el alt anturaj.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâinile îmi tremurau, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o să leșin. Nu-mi venea să cred că oamenii pe care îi consideram prieteni, familia pe care mi-am ales-o, vorbeau așa despre mine și despre ai mei. Am închis telefonul brusc, cu degetele reci, și am rămas nemișcat, privind în gol. Mama a intrat în cameră, cu un zâmbet cald, și m-a întrebat dacă vreau să gust din ciorbă. Am dat din cap că nu, fără să pot scoate un cuvânt.

În acea seară, am stat singur în cameră, cu lumina stinsă, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam trădat, umilit, furios. Cum să le spun părinților mei ce am auzit? Cum să mă mai uit în ochii lor, știind că oamenii pe care îi aduceam acasă îi judecau atât de aspru? Tata a bătut la ușă, dar i-am spus că sunt obosit. Nu voiam să vorbesc cu nimeni. Am plâns în pernă, ca un copil, deși aveam 22 de ani.

A doua zi, Vlad mi-a dat mesaj: „Ieșim azi? Hai că ne strângem toți la Radu.” Am privit ecranul minute în șir, fără să știu ce să răspund. Mă simțeam gol pe dinăuntru. Am scris și am șters de zeci de ori. În cele din urmă, am răspuns scurt: „Nu pot, am treabă.”

Zilele au trecut greu. La facultate, îi vedeam pe toți trei râzând, glumind, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Mă evitau, sau poate doar mi se părea mie. Într-o pauză, Vlad s-a apropiat de mine.

— Mihai, ce-ai pățit, frate? Parcă nu mai ești tu.

L-am privit în ochi, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. — Nimic, Vlad. Doar că uneori, oamenii nu sunt ce par.

A părut derutat, dar nu a insistat. În acea seară, am decis că trebuie să vorbesc cu cineva. Am mers la mama, care citea pe canapea, cu ochelarii pe nas. M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc totul, de la început până la sfârșit. Mama m-a ascultat în liniște, apoi m-a luat în brațe.

— Mihai, oamenii care nu te acceptă așa cum ești, cu tot cu familia ta, nu sunt prieteni adevărați. Să nu-ți fie rușine niciodată cu noi. Să-ți fie rușine cu ei, dacă nu știu să prețuiască ce contează cu adevărat.

Cuvintele ei m-au liniștit, dar rana era încă acolo. În zilele următoare, am început să mă îndepărtez de Vlad, Radu și Alina. Nu le-am spus niciodată ce am auzit. Poate că ar fi trebuit. Poate că ar fi trebuit să-i confrunt, să le spun cât de tare m-au rănit. Dar nu am avut puterea. Am ales să mă retrag, să-mi văd de viață, să caut oameni care să mă accepte așa cum sunt.

Au trecut luni de atunci. Am cunoscut alți colegi la facultate, oameni simpli, cu care am putut vorbi deschis despre orice. Am început să ies mai des cu părinții mei, să-i apreciez mai mult. Am înțeles că familia mea, cu toate defectele și lipsurile ei, e cea mai mare avere pe care o am.

Uneori, mă întreb dacă Vlad, Radu și Alina regretă ceva. Dacă și-au dat seama cât de mult rău pot face niște cuvinte spuse la nervi sau din răutate. Dar poate că nici nu contează. Poate că adevărata lecție e să nu lași niciodată pe nimeni să te facă să-ți fie rușine cu cine ești.

Mă uit acum în oglindă și mă întreb: oare câți dintre noi am trecut prin așa ceva și am tăcut? Oare câți avem curajul să ne alegem prietenii după suflet, nu după aparențe? Voi ce ați fi făcut în locul meu?