Prietenii de-o viață care m-au trădat când aveam mai mare nevoie

— Nu pot să cred, Maria! Cum să facă așa ceva? — vocea lui Sorin răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul amar al trădării.

Stăteam la masă, cu mâinile încleștate pe cana fierbinte, încercând să-mi adun gândurile. În fața mea, soțul meu părea gata să răstoarne totul. În urmă cu doar două zile, familia Popescu — vecinii noștri de peste 15 ani — ne întorseseră spatele exact când aveam cea mai mare nevoie de ei.

Totul a început într-o seară friguroasă de martie. Fiica noastră, Ilinca, făcuse febră mare și trebuia dusă urgent la spital. Mașina noastră era stricată, iar Sorin era plecat cu serviciul la Brașov. Am sunat la ușa Popescului, tremurând de panică și speranță.

— Vasile, te rog, ajută-mă! Ilinca nu se simte bine deloc, trebuie să ajungem la spital! — am spus aproape plângând.

Vasile Popescu, omul care venea la noi la masă în fiecare duminică, care-mi aducea mere din grădina lui și cu care împărțeam glume și griji, s-a uitat la mine cu o privire rece.

— Îmi pare rău, Maria, dar nu pot. Am treabă. Poate găsești pe altcineva.

Am rămas blocată în ușă. Nu era prima dată când îi ceream ajutorul, dar niciodată nu mă refuzase atât de sec. Am plecat plângând spre apartamentul vecinului de la trei, domnul Ionescu, care m-a ajutat fără să clipească.

Ilinca a fost bine până la urmă, dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat. A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc cu Vasile și cu soția lui, Lenuța. M-au evitat. Nici măcar nu au deschis ușa când am bătut.

— Ce s-a întâmplat între noi? — l-am întrebat pe Sorin când s-a întors acasă. — De ce ne-au întors spatele?

Sorin a ridicat din umeri. — Poate au problemele lor… Dar după atâția ani?

Am început să-mi amintesc toate momentele petrecute împreună: cum am sărbătorit Paștele în curte, cum am plâns împreună când le-a murit câinele bătrân, cum ne-am ajutat la renovări și la mutat mobilă. Parcă totul fusese o minciună.

În zilele următoare, am aflat că Vasile avea datorii mari la bancă și că se certa des cu Lenuța. Poate că asta îl făcuse mai rece, dar nu puteam să-i iert indiferența. Într-o seară, l-am întâlnit pe scara blocului.

— Vasile, vreau doar să știu de ce… — am început eu timid.

S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală sau poate de rușine.

— Maria, nu știi prin ce trec… Nu pot să ajut pe nimeni acum. Abia mă țin pe picioare.

— Dar nici măcar un telefon? Un cuvânt? — am întrebat eu printre lacrimi.

A dat din cap și a trecut pe lângă mine fără să spună nimic.

În bloc au început să circule zvonuri: că Popescu ar vinde apartamentul, că ar pleca în străinătate la muncă. Lenuța nu mai ieșea din casă decât noaptea târziu. Copiii lor nu mai veneau pe la noi ca altădată.

M-am simțit trădată și abandonată. Toți anii aceia de prietenie păreau șterși cu buretele. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem eu undeva. Poate că cerusem prea mult? Poate că prietenia noastră fusese doar convenabilă?

Într-o duminică dimineață, când mergeam spre piață cu Ilinca de mână, am văzut-o pe Lenuța stând pe bancă în fața blocului. Avea ochii umflați de plâns.

— Maria… — a șoptit ea când m-a văzut.

M-am oprit lângă ea fără să știu ce să spun.

— Îmi pare rău pentru tot… Nu mai suntem noi de ceva vreme. Ne e greu… Vasile e bolnav și nu vrea să spună nimănui. Eu nu mai pot… — vocea ei s-a frânt.

Am simțit cum furia din mine se topește încet. Am stat lângă ea și am plâns amândouă în tăcere.

De atunci, relația noastră nu a mai fost niciodată la fel. Ne salutăm politicos pe scară, dar nu mai împărțim bucuriile sau necazurile ca înainte. Am învățat că uneori oamenii te rănesc nu pentru că vor, ci pentru că nu mai pot duce nici măcar propria lor povară.

Uneori mă întreb: cât de mult putem cere de la cei pe care îi numim prieteni? Și cât de mult putem ierta atunci când ne trădează? Poate că adevărata prietenie se vede abia atunci când totul se destramă…