Sub Același Acoperiș: Când Soacra Devine Singura Mea Sprijin

— Nu mai pot, Mihaela! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat, trântind ușa apartamentului și coborând scările în fugă. Era trecut de miezul nopții, iar blocul nostru din cartierul Titan era scufundat în liniștea apăsătoare a unei nopți de iarnă. Am ieșit afară doar cu un hanorac subțire și o bucată de pâine veche în mână, rămasă de la cină. M-am așezat pe banca rece din fața scării, încercând să-mi adun gândurile.

Mihaela și cu mine ne certam aproape zilnic. De la bani, la copil, la faptul că mama ei, doamna Elena, stătea cu noi de aproape un an. Totul părea să se destrame. Mă simțeam invizibil în propria casă. Mihaela era mereu obosită, mereu nemulțumită, iar eu nu mai știam cum să o ajut. Și totuși, cel mai tare mă durea faptul că nu mai vorbeam ca înainte. Parcă eram doi străini care împărțeau aceeași masă.

— Ce faci aici, băiete? am auzit vocea doamnei Elena în spatele meu. Nu ți-e frig? Hai sus, că răcești!

Am oftat adânc. Nu aveam chef să vorbesc cu ea. Mereu am simțit că prezența ei ne sufocă. Îmi aminteam cum, la început, îi spuneam Mihaelei că nu vreau să locuim cu părinții. Dar după ce tata a murit și mama s-a mutat la țară, iar Mihaela a rămas fără serviciu, nu am avut de ales. Doamna Elena s-a mutat la noi „temporar”, dar timpul s-a lungit și tensiunile au crescut.

— Lasă-mă puțin singur, vă rog… am murmurat.

Ea s-a așezat lângă mine fără să spună nimic. A stat așa câteva minute, privind în gol.

— Știi… și eu am avut momente când am vrut să fug de acasă, a zis încet. Când era Mihaela mică și taică-su venea beat acasă… Dar n-am avut unde să mă duc. Am rămas pentru ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu știam povestea asta. Mihaela nu mi-a spus niciodată despre copilăria ei.

— De ce îmi spuneți asta acum? am întrebat.

— Pentru că văd că vă chinuiți amândoi. Și pentru că știu cum e să te simți singur într-o casă plină de oameni.

Am început să plâng fără să vreau. Lacrimile mi-au înghețat pe obraji. Doamna Elena m-a tras ușor spre ea și m-a ținut în brațe ca pe un copil.

— Nu ești singur, băiete. Știu că nu sunt ușor de suportat… Dar te rog să nu renunți la Mihaela. E încă fetița mea speriată care are nevoie de cineva să o țină de mână.

Am stat așa mult timp, fără să spunem nimic. Pentru prima dată după luni întregi, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

A doua zi dimineață, Mihaela m-a găsit dormind pe canapea. Avea ochii umflați de plâns.

— Îmi pare rău pentru tot… Nu știu ce se întâmplă cu noi… a șoptit ea.

M-am ridicat și am luat-o în brațe.

— Nici eu nu știu… Dar cred că trebuie să vorbim mai mult. Să nu ne mai ascundem unul de altul.

Doamna Elena a venit cu o tavă cu ceai și pâine prăjită.

— Hai să stăm toți trei la masă. Poate găsim o soluție împreună…

A fost pentru prima dată când am simțit că suntem o familie adevărată. Am vorbit ore întregi despre fricile noastre, despre trecut și despre viitor. Am aflat lucruri despre Mihaela pe care nu le știam: cât de mult o apăsa datoria la bancă, cât de greu îi era să accepte că nu poate avea încă un copil din cauza problemelor medicale. Am recunoscut și eu cât de frustrat mă simțeam că nu pot oferi mai mult.

În zilele următoare, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Dar ceva s-a schimbat între noi. Am început să ne ajutăm mai mult, să ne ascultăm fără să judecăm. Doamna Elena a început să iasă mai des la plimbare ca să ne lase intimitate. Eu am început să gătesc duminica împreună cu Mihaela, iar seara jucam remi toți trei.

Într-o seară, când Mihaela era la serviciu și eu spălam vasele, doamna Elena s-a apropiat de mine.

— Să știi că nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fiu sprijinul ginerelui meu… Dar uite că viața te surprinde.

Am zâmbit trist.

— Nici eu n-am crezut că voi ajunge să vă mulțumesc pentru tot ce faceți…

— Nu-mi mulțumi mie… Mulțumește-i vieții că încă suntem împreună sub același acoperiș.

Acum privesc în urmă la acea noapte rece pe bancă și mă întreb: câți dintre noi nu judecăm prea repede oamenii din jur? Câți nu vedem sprijinul acolo unde ne așteptăm cel mai puțin? Poate că uneori salvarea vine exact din locul pe care îl evităm cel mai tare.