Trei decenii împreună: Un telefon care a schimbat totul

— Nu mai pune atâta sare, Maria, râde socrul meu, domnul Ilie, cu ochii lui albaștri scânteind de bucurie. E ziua lui și masa e plină: sarmale, friptură, salată boeuf, tot ce-i place. Soțul meu, Radu, glumește cu fiica noastră, Ana, care tocmai a terminat liceul. Suntem doar noi, ca de obicei. Doar Vlad, băiatul nostru, lipsește. E la facultate la Cluj și n-a putut veni. Îl simțim cu toții lipsă, dar încercăm să nu stricăm atmosfera.

După tort și cafele, eu și Ana ne oferim să-i conducem pe Ilie și pe soacra mea, Elena, acasă. Radu rămâne să strângă masa. De când cu accidentul de anul trecut — când un șofer beat l-a lovit pe trecerea de pietoni — nu mai poate merge mult. Îl doare piciorul și obosește repede. Îl văd cum se uită după noi pe geam, cu un zâmbet trist.

Pe drum, Ana povestește despre planurile ei de vară. Eu încerc să ascult, dar gândul îmi fuge la Radu. De când cu accidentul, s-a schimbat. Nu mai râde ca înainte, nu mai are răbdare cu copiii. Uneori îl găsesc noaptea în bucătărie, privind în gol. Mă întreb dacă va fi vreodată ca înainte.

Ajungem la socri și îi lăsăm la ușă. Ana mă ia de braț:
— Mami, crezi că tata o să-și revină vreodată?
Înghit în sec.
— Nu știu, draga mea. Dar trebuie să fim lângă el.

Când ne întoarcem acasă, găsesc telefonul meu vibrând pe masă. Un număr necunoscut. Răspund fără să gândesc prea mult.
— Alo?
O voce de femeie, tremurată:
— Bună seara… Maria Popescu?
— Da…
— Sunt Simona… Simona Dinu. Poate nu mă cunoașteți… dar trebuie să vorbim. E urgent.

Simt cum mi se strânge stomacul. Numele nu-mi spune nimic.
— Despre ce e vorba?
— Despre Radu… soțul dumneavoastră.

Închid ochii o secundă. Ce poate fi? Un accident? O datorie? O aventură? Gândurile îmi fug haotic.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu pot vorbi la telefon. Vă rog… ne putem vedea mâine? La cafeneaua din centru?

Vocea ei are ceva disperat în ea. Accept fără să știu de ce.

Noaptea trece greu. Radu adoarme devreme, dar eu nu pot închide un ochi. Îl privesc cum doarme — fața lui e liniștită, dar știu că în el e furtună. Mă gândesc la toate momentele noastre: nunta, nașterea copiilor, vacanțele la mare… și la cum s-au schimbat toate după accident. Parcă nu mai suntem noi.

Dimineața, îi spun că merg la piață. El dă din cap absent, nici nu întreabă nimic.

La cafenea, Simona mă așteaptă deja. E tânără, frumoasă, dar are ochii roșii de plâns.
— Vă rog… nu vreau să vă rănesc… dar nu mai pot tăcea.
— Spuneți-mi direct, o rog eu.
Ea scoate o fotografie din geantă și mi-o întinde. Pe spate scrie: „Pentru tati”.
În imagine e un băiețel de vreo 7 ani, cu ochi verzi și păr castaniu — leit Radu când era mic.
— E fiul lui Radu… și al meu.

Simt că mă prăbușesc pe scaun. Nu pot respira. Simona continuă:
— Nu vreau nimic de la el… doar să știe că are un copil care îl iubește și îl așteaptă.

Mă ridic brusc și plec fără să spun nimic. Pe drum spre casă îmi tremură mâinile atât de tare încât abia pot ține volanul.

Acasă, Radu mă așteaptă în bucătărie.
— Ai pățit ceva? Pari palidă…
Îi arunc fotografia pe masă.
— Cine e copilul ăsta?
Se uită la poză și fața i se schimbă brusc — vinovăție, rușine, teamă.
— Maria… te rog…
— De cât timp știi?
Tace o clipă lungă.
— De aproape opt ani…

Simt cum mi se rupe sufletul. Toți anii ăștia am trăit o minciună? Toate sacrificiile mele pentru el — pentru noi — au fost în zadar?

Radu începe să plângă:
— A fost o greșeală… eram supărat după ce ai pierdut sarcina atunci… am băut prea mult… Nu am vrut să te rănesc niciodată!

Îl privesc cu ură și milă în același timp.
— Și accidentul? Și tot ce am trecut împreună? Cum ai putut să-mi ascunzi așa ceva?

Ana intră în bucătărie exact atunci. Se uită la noi speriată.
— Ce s-a întâmplat?
Nu pot să-i spun adevărul încă. O iau în brațe și plâng amândouă.

Zilele următoare sunt un coșmar. Radu încearcă să vorbească cu mine, dar nu pot să-l privesc fără să văd trădarea din ochii lui. Socrii află și ei — Elena mă sună plângând:
— Maria, te rog… nu-l părăsi! E bolnav sufletește de când cu accidentul…

Dar eu nu mai pot avea încredere în el. Merg la psiholog, încerc să găsesc răspunsuri. Ana mă întreabă dacă divorțăm. Vlad mă sună din Cluj și simte că ceva nu e în regulă.

Într-o seară, după ce Ana adoarme, Radu vine lângă mine:
— Maria… dacă vrei să pleci, n-o să te opresc. Dar te rog… nu mă urî pentru totdeauna.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că încă îl iubesc — sau poate iubesc amintirea lui dinainte de accident și de trădare.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să reconstruim ceva din ceea ce am avut cândva. Am cunoscut băiețelul — e blând și timid ca tatăl lui odinioară. Ana încă nu știe tot adevărul; Vlad bănuiește ceva dar tace.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta? Oare dragostea adevărată înseamnă să accepți totul — chiar și ceea ce te distruge pe dinăuntru? Sau e doar frică de singurătate?

Voi ce ați face în locul meu?