Umbra tăcerii: O mamă și fiica ei pierdută

— Irina, te rog, nu pleca așa! am strigat, dar ușa s-a trântit cu un zgomot sec, ca o sentință. Au trecut trei luni de atunci și încă simt ecoul acelei uși în fiecare colț al apartamentului nostru mic din București. Mă uit la telefonul care nu mai sună, la mesajele pe care le trimit și rămân fără răspuns, la poza ei de la absolvire pe care o țin pe noptieră ca pe o relicvă. Mă întreb unde am greșit, ce am spus sau ce n-am spus, de am ajuns să-mi pierd singurul copil.

Irina a fost mereu o fată sensibilă, dar încăpățânată. Tatăl ei ne-a părăsit când avea doar șapte ani, iar eu am încercat să fiu și mamă, și tată. Poate am fost prea dură uneori. Poate am cerut prea mult. Poate n-am știut să-i spun destul de des că sunt mândră de ea. Dar cine ne învață să fim părinți buni? Cine ne spune când să strigăm și când să tăcem?

În seara aceea, totul a pornit de la o prostie. Venise acasă târziu, cu ochii roșii și mirosind a alcool. Am țipat la ea, i-am spus că nu vreau să ajungă ca tatăl ei, că nu vreau să-și distrugă viața. Ea a urlat că nu înțeleg nimic, că nu știu prin ce trece. Apoi a plecat. De atunci, tăcerea s-a așezat între noi ca o ceață groasă.

— Elena, trebuie să-i dai timp, mi-a spus vecina mea, doamna Stancu, într-o zi când m-a găsit plângând pe scara blocului. Dar timpul doare. Fiecare zi fără Irina e o rană nouă.

Am încercat să aflu vești despre ea prin prietenele ei. Maria mi-a spus că Irina s-a mutat cu niște colegi de la facultate într-un apartament din Militari. Cică lucrează la un bar ca să se întrețină. M-am dus acolo într-o seară, am stat pe trotuar și m-am uitat la luminile din geamuri, sperând că o voi vedea măcar pentru o clipă. Dar n-am avut curaj să sun la ușă.

Mama mea îmi spune mereu că trebuie să las lucrurile să se așeze:
— Las-o pe Irina să-și găsească drumul. O să se întoarcă ea acasă când va fi pregătită.
Dar dacă nu se mai întoarce niciodată? Dacă tăcerea asta devine permanentă?

În fiecare dimineață mă trezesc cu speranța că voi găsi un mesaj de la ea. Când aud telefonul vibrând, inima mi-o ia razna. Dar e doar o notificare de la bancă sau un SMS de la farmacie. Seara, înainte să adorm, îi scriu mesaje lungi pe WhatsApp:
„Irina, te iubesc. Îmi pare rău pentru tot ce am spus. Mi-e dor de tine.”
Niciun răspuns.

Merg la serviciu ca un robot. Colegii mă întreabă dacă sunt bine și le zâmbesc fals. Nimeni nu știe cât de greu e să fii mamă fără copilul tău aproape. Sâmbătă dimineața merg în piață și cumpăr merele ei preferate, deși știu că nu va veni să le mănânce.

Într-o zi, primesc un telefon de la spitalul Colțea:
— Sunteți mama Irinei Popescu? Vă rugăm să veniți urgent.
Mi s-a tăiat respirația. Am alergat până acolo cu sufletul în gât. Irina era pe un pat de spital, palidă și slăbită. Suferise un atac de panică la muncă și leșinase.

— Mamă… îmi pare rău… a șoptit ea cu voce stinsă.
Am izbucnit în plâns și i-am luat mâna în a mea:
— Nu contează nimic altceva decât să fii bine! Te rog, hai acasă!

A stat câteva zile internată. În fiecare seară îi citeam din jurnalul meu vechi, îi povesteam despre copilăria ei, despre cum îi făceam clătite duminica dimineața. Am vorbit mult despre trecut, despre greșelile mele.

— N-ai fost o mamă rea… doar prea speriată că o să mă pierzi, mi-a spus într-o seară.
— Și totuși te-am pierdut… i-am răspuns eu printre lacrimi.

Când s-a externat, a ales să se întoarcă la apartamentul ei din Militari. Nu m-a lăsat s-o conduc până sus.
— Mai am nevoie de timp, mamă… Dar promit că o să-ți scriu.

Acum primesc din când în când câte un mesaj scurt: „Sunt bine.” „Am luat examenul.” „Mi-e dor de tine.”

Nu e mult, dar e ceva. Învăț să trăiesc cu această tăcere spartă doar de câteva cuvinte rare. Învăț că dragostea nu înseamnă posesie și că uneori trebuie să lași omul iubit să plece ca să se regăsească.

Mă uit la poza Irinei și mă întreb: oare va veni ziua când vom putea vorbi din nou ca mamă și fiică? Oare există iertare pentru greșelile făcute din prea multă dragoste? Voi ce credeți — poate timpul vindeca totul sau unele răni rămân pentru totdeauna deschise?