Un weekend la bunica: când cel mai mic dintre noi a cerut să ne întoarcem acasă

— Nu vreau să rămân aici! Vreau acasă!
Glasul lui Vlad răsuna în holul mic al apartamentului bunicii, undeva la etajul patru al unui bloc vechi din cartierul Dristor. Era vineri seara, iar eu și soțul meu, Radu, ne uitam unul la altul, încercând să ne păstrăm calmul. Maria, sora lui Vlad, deja își scosese jucăriile din rucsac și se așezase pe covorul cu model floral, obișnuită cu atmosfera caldă de la bunica. Dar Vlad, cu ochii lui mari și umezi, refuza să se desprindă de mâna mea.

— Vlad, iubire, o să fie frumos. Bunica ți-a pregătit clătite și mâine mergeți în parc! am încercat să-l conving, zâmbind forțat.

— Nu vreau! Vreau acasă la mami și tati! a izbucnit el din nou, iar lacrimile i-au început să curgă pe obraji.

Bunica Ana s-a apropiat încet, cu pași mici, și l-a luat în brațe. — Hai, puiule, nu plânge. Uite, ți-am cumpărat mașinuța aia roșie de care mi-ai spus.

Dar Vlad nu voia nici mașinuța, nici clătitele. Îl simțeam cum tremură lângă mine și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă nu cumva am greșit. Poate era prea mic pentru un weekend fără noi. Dar Radu mi-a șoptit la ureche:

— E normal să fie așa la început. O să-i treacă.

Am plecat cu inima strânsă. În mașină, liniștea dintre noi era apăsătoare. Mă uitam la telefon din cinci în cinci minute, așteptând un mesaj de la mama sau vreo veste că Vlad s-a liniștit. Dar nu venea nimic.

Sâmbătă dimineață am primit un mesaj scurt: „Vlad nu vrea să mănânce. Întreabă mereu de voi.”

Am încercat să mă relaxez. Radu a propus să ieșim la film, dar gândul meu era tot la copii. Maria părea bine, dar Vlad… Îmi aminteam cum plângea când l-am lăsat și mă simțeam vinovată. Poate că am vrut prea mult să avem un weekend doar pentru noi și am uitat că Vlad nu e ca Maria — el are nevoie de mai mult timp să se adapteze.

La prânz am sunat-o pe mama. — Cum e Vlad?

— Tot întreabă de voi. Maria e bine, dar el stă retras. Nu vrea nici la desene animate, nici la parc. Se uită pe geam și oftează.

Am simțit un nod în gât. — Să venim să-l luăm?

— Poate ar fi mai bine…

Radu s-a uitat la mine lung. — Dacă îl luăm acum, n-o să mai vrea niciodată să rămână fără noi.

— Dar dacă îl forțăm, n-o să mai aibă încredere în noi…

Ne-am certat în șoaptă minute bune. Eu voiam să mergem după el, Radu insista că trebuie să-l lăsăm să se obișnuiască. În cele din urmă am decis să mai așteptăm până seara.

Pe la ora 18:00 am primit un mesaj vocal de la mama: „Vlad plânge iar. Zice că îl doare burtica și vrea acasă.”

Atunci am cedat. Am urcat în mașină și am condus repede spre bunica. Când am ajuns, Vlad stătea pe canapea cu ochii roșii de plâns și cu mașinuța roșie în brațe. Când ne-a văzut, a alergat spre mine și m-a îmbrățișat strâns.

— Mami, nu mă mai lăsa aici fără tine…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Maria s-a uitat la noi mirată — pentru ea totul fusese o aventură frumoasă.

Pe drum spre casă, Vlad a adormit în scaunul lui, cu capul sprijinit de geam. Radu conducea tăcut, iar eu mă uitam la băiatul nostru și mă întrebam dacă nu cumva am greșit undeva ca părinți.

Seara, după ce i-am pus pe amândoi la culcare, am stat cu Radu la bucătărie și am vorbit mult despre ce s-a întâmplat. Ne-am dat seama că fiecare copil e diferit și are nevoie de altceva pentru a se simți în siguranță. Maria era independentă și curioasă; Vlad avea nevoie de stabilitate și prezența noastră.

A doua zi dimineață, Vlad s-a trezit vesel și ne-a spus:

— Mami, data viitoare vreau să mergem toți la bunica!

Am zâmbit și l-am strâns în brațe. Poate că uneori graba noastră de a le oferi copiilor experiențe noi îi sperie mai mult decât îi ajută. Poate că trebuie doar să-i ascultăm mai bine.

Mă întreb acum: oare câte alte momente am trecut cu vederea pentru că am crezut că știm ce e mai bine pentru copiii noștri? Voi cum procedați când cei mici vă spun că nu sunt pregătiți pentru ceva nou?