Când am încetat să-mi mai rad picioarele: Povestea unei lupte cu prejudecățile

— Cum poți să ieși așa din casă, Veronica? Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei răsuna încăpățânată în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe cana fierbinte, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când aducea vorba despre picioarele mele „neîngrijite”, cum le spunea ea.
— Nu-mi pasă ce zice lumea, mamă. E corpul meu, aleg eu ce fac cu el.
— Nu-ți pasă? Să nu-ți pese când o să râdă colegele tale la birou! Să nu vii plângând acasă!
Am oftat și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De când am decis să nu mă mai rad, fiecare zi era o luptă. Nu doar cu ceilalți, ci mai ales cu mine însămi. Crescusem într-o familie din Ploiești unde „feminitatea” era definită clar: piele fină, haine curate, zâmbet pe buze și niciodată, dar niciodată, păr pe picioare sau la subraț.

Prima dată când am ieșit în fustă fără să mă rad a fost la supermarket. Am simțit privirile lungi ale casierei, am văzut cum două adolescente au început să șușotească și să râdă. M-am prefăcut că nu aud, dar inima îmi bătea nebunește. Când am ajuns acasă, am plâns în baie, rușinată de propria mea decizie. Dar nu m-am oprit.

La birou, colega mea Simona a fost prima care a observat.
— Veronica, ai uitat să te razi sau e vreo modă nouă?
Am zâmbit forțat.
— Nu am uitat. Pur și simplu nu mai vreau.
A ridicat din sprâncene și a râs scurt.
— Fii serioasă! Ce-o să creadă șeful?

Asta era problema tuturor: ce-o să creadă ceilalți? De parcă viața mea se măsura în ochii altora. Dar adevărul e că și eu mă temeam de judecata lor. În fiecare dimineață, înainte să ies din casă, mă uitam la picioarele mele și mă întrebam dacă nu cumva exagerez. Dacă nu cumva mama are dreptate și ar trebui să mă conformez.

Tata era mai tăcut. Într-o seară, când ne uitam la știri, a zis doar atât:
— Faci ce vrei tu, Veronica. Dar să nu uiți că lumea nu iartă ușor ce e diferit.

Acele cuvinte m-au urmărit mult timp. În România, orice pas în afara normei e sancționat rapid: cu priviri tăioase, cuvinte grele sau izolare. Am simțit asta pe pielea mea când prietena mea cea mai bună, Irina, m-a invitat la ziua ei și una dintre fete a făcut o glumă despre „feministele păroase”. Toată lumea a râs. Eu am zâmbit amar și am plecat devreme.

Într-o duminică, la masa de prânz, discuția a degenerat.
— Nu înțeleg de ce te încăpățânezi! Toate femeile se rad! E normal! — a izbucnit mama.
— Normal pentru cine? Pentru reviste? Pentru bărbați? Pentru cine trăiesc eu până la urmă?
— Pentru tine! Dar și pentru noi! Ne faci de râs!

Atunci am izbucnit în plâns. Toată furia și rușinea s-au adunat într-un nod în gât.
— Voi chiar nu vedeți cât de mult mă doare? Cât de greu e să fiu altfel? Nu vreau să mă ascund toată viața!

După acea ceartă, mama n-a mai vorbit cu mine două zile. Tata mi-a lăsat un bilețel pe masă: „Fii tu însăți, dar ai grijă.”

Au urmat luni grele. La serviciu eram tot mai izolată; Simona îmi vorbea doar când era nevoie. La metrou simțeam privirile oamenilor ca niște ace. Într-o zi, un bărbat necunoscut mi-a spus pe stradă:
— Domnișoară, v-ați uitat aparatul de ras acasă?
Am vrut să-i răspund ceva tăios, dar m-am abținut. Am ajuns acasă și am plâns din nou.

Totuși, ceva s-a schimbat în mine. Cu fiecare zi în care rezistam tentației de a mă conforma, simțeam că devin mai puternică. Am început să citesc despre feminism, despre corp și acceptare de sine. Am găsit online alte femei ca mine — puține, dar curajoase — care povesteau despre aceleași umilințe și aceleași victorii mici.

Într-o seară, după o zi grea la birou, mama a intrat în camera mea fără să bată la ușă.
— Veronica… poate că n-am fost dreaptă cu tine. Dar mi-e greu să te văd suferind.
Am privit-o lung.
— Și mie mi-e greu să mă văd suferind pentru că nu pot fi eu însămi.
S-a așezat lângă mine pe pat și m-a luat de mână.
— Poate că lumea n-o să se schimbe prea curând… Dar tu ai dreptul să fii fericită.

A fost pentru prima dată când am simțit că cineva din familie încearcă măcar să mă înțeleagă.

Acum, după aproape un an de când am luat această decizie, încă mă lupt cu prejudecățile celor din jur — dar nu mă mai lupt cu mine însămi. Am zile când încă mi-e rușine sau teamă, dar sunt tot mai rare. Am început chiar să port fuste colorate fără să-mi ascund picioarele sub dresuri groase.

Poate că povestea mea nu va schimba lumea sau mentalitatea celor din jurul meu. Dar știu sigur că m-a schimbat pe mine: sunt mai curajoasă, mai sinceră cu mine însămi și mai puțin dispusă să-mi cer scuze pentru cine sunt.

Mă întreb uneori: câte dintre noi trăim vieți pe jumătate doar ca să nu-i supărăm pe ceilalți? Oare cât timp ne vom lăsa definite de rușinea impusă de alții?