Sub pielea mea: Povestea Valentinei și lupta cu prejudecățile

— Valentina, iar ai ieșit așa din casă? Vocea mamei răsună în holul mic, plin de mirosul cafelei de dimineață. Mă uit la ea, cu mâinile goale, fără să încerc să ascund părul de pe brațe sau picioare. — Da, mamă. Așa am ieșit. Și așa voi ieși mereu de-acum înainte.

Îmi simt inima bătându-mi în piept ca un clopot spart. Nu e prima dată când avem discuția asta. De fapt, de când am decis să nu mă mai rad, fiecare zi e o nouă confruntare. Nu doar cu mama, ci cu toți cei din jur: vecina care mă privește lung la lift, colega de la birou care își ridică sprânceana când mă vede în fustă, chiar și prietenele mele care, altădată, îmi erau confidentă și sprijin.

Totul a început acum un an, într-o seară de iarnă, când am rămas singură în garsoniera mea din București. M-am privit în oglindă și mi-am dat seama că nu mai vreau să-mi chinui pielea cu lamele reci, să mă ascund sub haine largi vara sau să simt rușine când cineva îmi vede picioarele. De mică am avut păr mai deschis la culoare, dar mult și vizibil. La școală, băieții râdeau de mine: „Uite-o pe Valentina, ursulețul!” Am început să mă rad la 12 ani, pe ascuns, cu lama tatei. De atunci, fiecare fir de păr devenise dușmanul meu.

Dar anul trecut am primit un diagnostic: dermatită cronică. Orice epilare îmi provoca răni, mâncărimi, infecții. Doctorița mi-a spus clar: „Cel mai bine ar fi să nu te mai razi deloc.” Am ieșit din cabinet cu ochii în lacrimi. Cum să fac asta? Cum să mă arăt lumii așa cum sunt?

Prima dată când am mers la birou fără să mă rad a fost ca și cum aș fi pășit goală pe stradă. Simțeam privirile tuturor lipite de mine. La pauza de cafea, Oana s-a apropiat și mi-a șoptit: — Ești bine? Ai uitat să te epilezi?

Am zâmbit forțat: — Nu am uitat. Pur și simplu nu mai vreau.

A urmat o tăcere stânjenitoare. Apoi au început glumele pe la colțuri: „Valentina e feministă acum”, „Oare ce zice iubitul ei?”

Adevărul era că nu aveam iubit. De când cu dermatita, evitam orice apropiere. Îmi era teamă că nimeni nu m-ar putea accepta așa cum sunt. Dar într-o seară, la o petrecere la prietena mea Ana, l-am cunoscut pe Vlad. Era genul acela de om care te privește direct în ochi și nu pare să observe nimic altceva. Am vorbit ore întregi despre filme, despre cărți și despre cât de greu e să fii tu însuți în România.

La finalul serii, când am rămas singuri pe balcon, mi-am făcut curaj:
— Vlad, vreau să știi ceva despre mine. Nu mă rad. Și nici nu o voi mai face.

A zâmbit larg:
— Și ce dacă? Ești frumoasă oricum.

Am simțit atunci că pot respira din nou. Dar bucuria nu a durat mult. Când mama l-a cunoscut pe Vlad și a văzut că nu are nicio problemă cu felul meu de a fi, a izbucnit:
— Cum poți să accepți așa ceva? O femeie trebuie să fie îngrijită!

Vlad i-a răspuns calm:
— Valentina e îngrijită. Doar că nu după standardele impuse de alții.

Mama a plâns toată noaptea. Tata m-a sunat a doua zi:
— Fata tatii, tu chiar vrei să fii subiect de bârfă în tot cartierul?

Am simțit cum mă apasă rușinea veche, dar ceva din mine s-a încăpățânat să reziste. Am început să scriu pe blog despre experiența mea. La început au venit comentarii răutăcioase: „Du-te la psiholog!”, „Ești o rușine pentru femeile din România!” Dar apoi au apărut și mesaje de la alte fete care treceau prin același lucru: „Mulțumesc că ai avut curajul să vorbești”, „Și eu sufăr de dermatită și mă ascund.”

Într-o zi, am primit un mesaj de la o fată din Iași:
— Valentina, datorită ție am ieșit pentru prima dată la plajă fără să mă rad. M-am simțit liberă!

Am plâns citind mesajul acela. Poate că nu pot schimba lumea peste noapte, dar pot fi eu însămi și pot da curaj altora.

Totuși, conflictele cu familia nu s-au stins nici azi. La fiecare masă în familie, mama aduce vorba:
— Nu vrei totuși să mergem la cosmetică? Uite, plătesc eu!

Uneori cedez nervos:
— Mamă, nu sunt mai puțin femeie pentru că am păr pe picioare!

Tata oftează:
— Pe vremea noastră nu se făceau din astea…

Dar Vlad mă ține de mână sub masă și îmi șoptește:
— Ești puternică. Nu te lăsa.

Viața mea nu e perfectă. Încă mă lupt cu privirile străinilor în autobuz sau cu glumele colegilor la birou. Dar am învățat că frumusețea nu stă într-o piele netedă sau într-un standard impus de reviste glossy. Frumusețea stă în curajul de a fi tu însuți.

Mă întreb uneori: dacă noi nu ne acceptăm pe noi înșine, cine o va face? Oare cât timp va mai trece până când fiecare femeie va putea ieși pe stradă fără frică sau rușine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?