Din pădure în bancă: Povestea lui Bogdan și lupta cu prejudecățile

— Uite-l pe sălbaticul! strigă Radu, aruncând cu o ghindă spre mine, chiar în prima zi de școală. M-am oprit în mijlocul curții, cu ghiozdanul vechi atârnând greu pe un umăr și cu palmele transpirate strângând cureaua. Toți copiii râdeau, iar eu simțeam cum obrajii mi se înroșesc de rușine. Nu era prima dată când auzeam cuvântul ăsta — „sălbatic” — dar de data asta parcă durea mai tare. Poate pentru că sperasem ca la școala din oraș să fie altfel.

Mă numesc Bogdan, am doisprezece ani și până acum câteva luni am trăit cu mama și fratele meu mai mic, Paul, într-o căsuță la marginea pădurii din apropierea satului Văleni. Tata a plecat când eram mic, iar mama a rămas să ne crească singură. Nu aveam curent electric, nici apă curentă. Seara citeam la lumina lămpii cu gaz, iar dimineața mergeam cu Paul să aducem apă de la fântână. Pentru ceilalți copii din sat eram mereu „ciudații din pădure”.

Când mama a primit un loc de muncă la oraș, am sperat că viața noastră se va schimba. Ne-am mutat într-o garsonieră mică, dar pentru mine era ca un palat. Aveam lumină la orice oră și apă caldă la robinet. Dar școala… școala era un alt fel de pădure, plină de pericole ascunse.

În prima zi, doamna profesoară de română, doamna Ionescu, m-a privit lung când am spus că nu am avut televizor acasă. — Cum adică nu ai televizor? a întrebat ea, iar clasa a izbucnit în râsete. Am simțit cum mă sufoc. Am vrut să fug, să mă ascund sub bancă sau să mă întorc în pădure, unde nimeni nu râdea de mine pentru că nu știam cine e Smiley sau ce e TikTok.

Seara, acasă, mama încerca să mă încurajeze:
— Bogdan, oamenii se tem de ce nu cunosc. Trebuie doar să le arăți cine ești cu adevărat.
— Dar dacă nu vor să vadă? Dacă pentru ei o să fiu mereu băiatul din pădure?
Mama m-a strâns la piept și mi-a șoptit:
— Atunci fii tu pădurea lor: răbdător, puternic și plin de viață.

Zilele au trecut greu. Radu și gașca lui nu pierdeau nicio ocazie să mă ironizeze.
— Ce-ai adus azi la pachet? Frunze? râdea el.
— Poate niște ciuperci otrăvitoare! completa Vlad.

Singura care părea să mă privească altfel era Irina, colega de bancă. Într-o pauză mi-a spus încet:
— Știi… mi-ar plăcea să văd pădurea aia despre care tot vorbești.
Am zâmbit pentru prima dată sincer de când venisem la oraș.

Într-o zi, la ora de biologie, doamna Popescu ne-a dat o temă: „Să prezentați un ecosistem”. Toți au ales marea sau muntele. Eu am ales pădurea mea. Am vorbit despre ciupercile pe care le culegeam cu mama, despre vulpile pe care le urmăream cu Paul, despre liniștea care te învăluie când te așezi pe un trunchi de copac ud după ploaie. Am desenat pe tablă o hartă a locurilor mele secrete.

Când am terminat, clasa era tăcută. Doamna Popescu m-a privit cu ochii umezi:
— Bogdan, ai reușit să ne duci acolo cu tine. Mulțumim.

După oră, Irina m-a tras de mânecă:
— Vreau să vii la mine acasă să-mi povestești mai multe!

Dar Radu nu s-a lăsat:
— Ce mare lucru? Să trăiești ca un animal? Eu zic că-i rușine!

În acea seară am plâns. Mama m-a găsit ghemuit lângă calorifer.
— Nu pot să mai merg acolo… Nu vreau să fiu bătaia lor de joc!
Mama m-a privit lung:
— Bogdan, tu vezi doar răutatea lor, dar uită-te și la cei care te ascultă. Irina, doamna Popescu… Poate nu toți vor înțelege vreodată, dar unii vor vedea cine ești cu adevărat.

A doua zi am mers la școală cu capul sus. În pauză, Irina mi-a adus o carte despre păsările din România.
— Poate recunoști unele din pădurea ta!
Am simțit pentru prima dată că cineva chiar vrea să mă cunoască.

În timp, tot mai mulți colegi au început să mă întrebe despre viața mea „sălbatică”. Unii veneau la mine acasă după ore ca să vadă cum plantez roșii pe balcon sau cum fac focul într-un borcan vechi — trucuri învățate în pădure.

Radu însă nu s-a schimbat. Într-o zi mi-a rupt caietul cu desene despre animale.
— Să vedem dacă mai ești așa deștept fără prostiile astea!
Am simțit furie și neputință. Dar atunci Irina s-a ridicat în fața lui:
— Lasă-l în pace! Dacă ai fi avut jumătate din curajul lui Bogdan, poate ai fi fost și tu interesant!
Radu a roșit și a plecat bombănind.

În acea zi am simțit că nu mai sunt singur. Când am ajuns acasă i-am spus mamei:
— Cred că începe să le placă povestea mea.
Ea a zâmbit:
— Povestea ta e specială pentru că e adevărată.

Acum sunt în clasa a opta și încă mai simt uneori privirile ciudate sau aud șoapte pe la colțuri. Dar am prieteni adevărați și profesori care mă susțin. Am învățat că nu trebuie să-mi fie rușine de unde vin. Dimpotrivă: pădurea m-a făcut cine sunt azi.

Mă întreb uneori: dacă fiecare dintre noi ar avea curajul să-și spună povestea fără teamă, oare lumea ar deveni mai bună? Sau doar mai sinceră?